CATALIN APOSTOL: “Nu prea mai vreau sa ma consider jurnalist. Am asa o mica jena pentru aceasta titulatura”



Nu e moldovean, dar simte ca una din radacini se afla in zona asta. Trompete au rasunat in fata spitalului atunci cand a vazut lumina unei zile insorite de primavara. S-a nascut in Iasi, a copilarit in Ploiesti, iar acum supravietuieste vacarmului din Bucuresti. Catalin Apostol este reporter al revistei “Formula AS” si realizeaza de cinsprezece ani reportaje si documentare pentru Televiziunea Romana. De curand, s-a lansat pe piata cinematografiei romanesti cu filmul “Umilinta”, realizat in urma unui reportaj video, al carui scenariu  a fost redactat in doua zile si  a primit premiul special HBO.


“Ma, eu asta sunt”


Giorgiana Astefanei: Din exterior privind, cum vi se pare mass-media zilelor actuale si cum reusiti sa va construiti povestile?
Catalin Apostol: Mie nu mi s-a intamplat sa nu-mi iasa o poveste, am plecat sa o realizez atunci cand am fost incredintat ca lucrurile vor iesi asa cum vreau. Depinde foarte mult si modul in care le vorbesti oamenilor. In general ziaristii dau buzna. Eu sincer sa fiu, nu prea mai vreau sa ma consider jurnalist. Am asa o mica jena pentru aceasta titulatura, care din punctul meu de vedere s-a compromis in Romania. Chiar profesionalismul lui s-a depreciat. Vedem la televizor: reportajul a cam disparut, e o chestie de lux in ziua de azi. Jurnalistii de acum stau ciorchine la usile unor institutii pentru niste declaratii stupide. Ca sa nu mai vorbesc de autenticitatea care nu mai e, toate lucrurile se interpreteaza, toate talk-show-urile, sunt de fapt niste denaturari si niste lucruri care au in spate niste interese.

G.A.: Sa-nteleg ca acum tindeti spre titulatura de regizor?
C.A.: Nu neaparat. Sunt proaspat lansat. Hai sa zicem ca ma numesc reporter, imi place chestia asta. Reporter inseamna ca scriu povesti, cunosc oameni, locuri. Daca intri in lumea asta, ele vin in mod firesc la tine. E un spatiu inepuizabil. Oriunde te duci gasesti o poveste. Fiecare om are un univers care poate fi exploatat din care sa iasa un material publicabil.

G.A.: V-ati lansat in presa la putin timp dupa Revolutie, cum ati fost privit?
Catalin Apostol: Inainte scriam proza. Am facut o facultate tehnica desi nu aveam nicio legatura. M-am chinuit tare de tot, bine nici nu am terminat-o, nu am sustinut licenta. Pentru ca a venit Revolutia am zis “frate, eu trebuie sa fac ce-mi place”. Inainte nu aveam unde sa scriu, presa era propagandista, piata era ocupata cu reporteri de calibru, cum ar fi Cornel Nistorescu care e „taticul reportajului“. Dupa Revolutie am inceput usor-usor sa scriu la un ziar, cotidianul “Viitorul romanesc”, care era al lui Viorel Catarama, a aripii tinere a PNL-ului si dupa aia am trecut la “Zig-Zag”, care era foarte in voga la acea vreme. Dupa aia am fost la revista “Express”, care era si mai in voga, condusa de Nistorescu. In ‘95 s-a desfiintat  “Express”-ul si m-am dus la Pro TV, care se lansa pe vremea aceea, la Andrei Boncea si i-am spus “ma, eu asta sunt” si i-am lasat un teanc de ziare. Fusesem in Franta si am vazut acolo niste reportaje facute de francezi despre Romania, care m-au marcat foarte tare.  Au francezii au stilul lor aparte de a face reportaj, de care m-am apropiat foarte mult si pe care cred ca mi l-am insusit intr-un fel. Atunci mi-a aparut licarul asta “trebuie sa ma duc spre directia asta de presa video”. Boncea a citit textele si a doua zi am batut palma. A fost o emisiune acolo “Povesti adevarate”, care a iesit din grila de programe mai tarziu, apoi m-am dus la Tele7abc, unde am lucrat ca reporter trei ani cu Dana Deac, dupa care aproape toata echipa ne-am mutat la TVR. Cred eu, ca Televiziunea Romana este singura televiziune care iti poate oferi prilejul asta de a face documentar si reportaj si in acelasi timp jurnalismul profesionist, care mai exista pe ici pe colo, dar in rest nimic.

G.A.: Daca va referiti la emisiunea de pe ProTV “Romania, te iubesc!”, nu v-ati gandit sa va intoarceti acolo?
C.A.: Nu nu, pentru ca e un ritm prea alert. Acolo e mai mult un soi de ancheta sociala, de care eu m-am indepartat mai mult. Sunt mai mult pe directia documetare, lucruri mai asezate si mai minutios lucrate.


„Nu mai vreau sa dau buzna in viata si sufletul oamenilor“


G.A.: Realizarea documentarelor si a reportajelor se vede ca a dat un oarecare plus  filmului “Umilinta”, v-a influentat mult si in elaborarea scenariului.
C.A.: E adevarat ca ma ajuta faptul ca am facut teren si ca am cunoscut oameni. Mi s-a format un reflex de a-i asculta, de a inregistra limbajul lor, ticurile lor verbale. Erau momente la filmare unde vorbeam cu actorii, de exemplu lui Costel Cascaval i-am spus: „Costele, daca tu simti ca nu se pliaza pe tine, nu-ti sta tie bine cu o anumita expresie, adapteaza replicile“ la care el mi-a raspuns “Cum sa schimb, este perfect asa, sunt autentice”.

G.A.: Ati avut vreo oarecare revelatie in ceea ce priveste realizarea vreunui reportaj sau ati avut o idee prestabilita?
C.A.: Am avut asa niste schimbari de atitudine in fata profesiunii. De exemplu, atunci cand am mers sa fac o poveste despre malpraxis. Era un documentar cu mai multe cazuri, iar una dintre povesti era despre un copil care murise in urma unei operatii banale de polipi. A trebuit sa ajung sa vorbesc cu parintii cam dupa o luna jumatate de la tragedie. Bineinteles ca la inceput s-au bulucit toti ziaristii la ei, care erau indurerati si revoltati. A trebuit sa merg sa fac o poveste mai ampla. Am mers la ei acasa in Braila si oamenii au fost foarte primitori si ma rog au acceptat sa vorbeasca, desi erau oarecum resemnati la gandul ca nu se mai poate face nimic, dar venirea mea acolo parca le-a mai dat o speranta in plus. Am stat de vorba, mi-au povestit de-a fir a par si la un moment dat mi-au pus chiar o inregistrare cu copilul facuta inainte de operatie. Taica’su se juca cu el pe holul spitalului si l-a pus sa recite o poezie. In momentul ala, filmam si am zis “opreste camera, gata”, de atunci mi-am spus ca nu mai vreau sa fac povesti de genul asta si nu mai vreau sa dau buzna in viata si sufletul oamenilor, mai cu seama cand oamenii aia isi fac sperante. Eu nu pot sa le dau sperante desarte. Nu puteam sa-i mint, eu m-am dus pana la urma sa-mi fac treaba. Se-ntampla uneori sa mai rezolvi anumite cazuri printr-un demers jurnalistic, dar foarte rar si atunci e cu ajutorul oamenilor.


“Nu cred ca jurnalistul poate vindeca”


G.A.: Dupa mai bine de 15 ani de televiziune, au fost astfel de cazuri pe care prin intermediul camerei le-ati rezolvat?
Mi s-a intamplat dupa un reportaj care a fost premiat la APTR (n.r. Asociatia Profesionistilor de Televiziune din Romania) despre o femeie care furase niste bani, “Foame si pedeapsa” se numeste. Avea zece copii si era condamnata. La vremea  aia cand se intampla povestea avea patru copii si ca sa scape de inchisoare in fiecare an mai facea cate unul. Cica asa se nimerea si pentru ca nu putea s-o bage la inchisoare fiind insarcinata. In felul asta a ajuns la zece copii, pana cand am preluat eu povestea. Furase trei sute de mii de la un vecin la care facea menajul, doarece nu aveau copiii ce manca, ca mai apoi sa-i puna pe ascuns. Victima si-a retras plangerea, dar pentru ca justitia este asa cum este, a continuat  condamnarea. Dupa ce am facut reportajul asta care a fost dat in preajma sarbatorilor de iarna acum 6-7 ani, a fost o reactia uluitoare din partea oamenilor care l-au vazut. Presedintele tarii a gratiat-o si dintr-o data oamenii aia au devenit miliardari. Aveau conturi in banci si si-au facut casa. Pana la urma jurnalistul are ceva cinic. Nu vinde. E o pacaleala asta. Dimpotriva starneste, e ceva urat, parsiv.

G.A.: Atunci dumneavoastra cu materialul acesta ati vindecat sau ati starnit?
C.A.: Cu povestea asta cu copiii am vindecat pe moment, dar dupa aia familia devenise cea mai bogata si dusmanita din sat. Asa ca, nu cred ca jurnalistul poate vindeca, poate doar asa la nivelul sensibilitatii umane si al publicului, dar asta daca ai tu grija si respect fata de ceea ce faci. Daca abordezi subiectele astea intr-un mod responsabil si tandru fata de spectator, cititor. Atitudinea asta a disparut din pacate. De aceea oamenii se duc in directia asta a autenticitatii, a respectului fata de ei. Ei vor sa se recunoasca in ceea ce citesc. Mai mult decat atat spiritul patriotic, televiziunile toate nu fac decat sa anuleze  sentimentul asta, sa frustreze romanul, sa-i dea in cap, ca e dobitoc, ca e prost, dar el insusi este asa pana la urma. Si vin strainii si spun cat e de bine. Avem probleme, da, dar dincolo de toate astea avem lucruri frumoase pe care nu prea stim noi sa le valorificam, tocmai din cauza acestor emisiuni care anuleaza romanul din noi, anuleaza orice sentiment pozitiv. Nu sunt adeptul narcisismului asta stupid, patriotic nici vorba. Trebuie sa critici. Eu de ani de zile asta fac, dar nu asa ostentativ sa fie un fenomen, sa creez o depresie nationala. Ca asta fac televiziunile, iar “Formula AS” este exact opusul. Chiar si Televiziunea Romana este cu totul altceva, are un aer decent. Trebuie sa existe un respect fata de demersul tau si in cele din urma fata de public.


“Raurile alea au inundat pentru ca ele isi cautau de fapt albia lor. Asa se petrece si cu oamenii”


G.A.: Care au fost impedimentele de care v-ati lovit in realizarea documentarului “Cuibul de cuci”, in care faceti publica povestea unor oameni internati in Spitalul pentru bolnavi neuropsihici de la Calinesti? Cum ati reusit sa-i convingeti sa nu se simta incomodati de camera?
C.A.: Mai greu a fost cu formalitatile astea birocratice, dar cu oamenii nici vorba. Oamenii vor sa spuna povestea lor, mai ales aceia care nu mai au nicio speranta. In epilog ai vazut cum povestea Florin, unde practic a iesit din rolul lui si a devenit el insusi care spunea „gata am terminat treaba, am terminat rolul de spus, acum voi plecati, eu raman aici“. Pentru ei e o lumina in viata atunci cand apare cineva care ii mai asculta. Cum imi spunea cineva la Rosia Montana “ce ma bucur ca ati venit, pentru mine e ca o mangaiere”. Depinde si cum il asculti, daca te duci la el cu intrebari pe hartie e mai greu sa te duci cu gandul acolo unde vrei tu, asa lucrurile iti vin spontan.

G.A.: Va e frica de anularea identitatii individului?
C.A.: Bineinteles ca mi-e frica. Am asa un instinct de aparare. Iar toate astea duc la o forma de alienare a individului. E o foarte mare problema a timpurilor in care traim, e foarte limpede lucrul asta. Parerea mea este ca lucrurile nu vor avea sorti de izbanda. Cred ca totusi oamenii au inca resurse. E vorba de metafora aia cum se-ntampla mereu  cu inundatiile acelor rauri pe care Ceausescu le-a deviat cursul, ca sa faca ei nu stiu ce baraje sau alte chestii, raurile alea au inundat pentru ca ele isi cautau de fapt albia lor. Asa se petrece si cu oamenii. Pana la urma exista o revolta a sinelui si lucrurile nu pot merge pana la sfarsit. Exista o revolta a lucrului cel mai ascuns din om. Asa sunt legile firii, nu ai cum sa le anulezi.

G.A.: Revenind la filmul proaspat lansat, Dan Puric a spus ca “Umilinta” este “o poveste pe care Dumnezeu v-a soptit-o la ureche”, totusi e poveste in care omul e tras de ureche de Dumnezeu?
C.A.: Dumnezeu nu trage de urechi, dar fortand putin lucrurile da. Demersul meu a fost tocmai asta. Desi mi-e greu sa vorbesc, mai degraba vreau sa se subinteleaga decat sa le fac explicite. Metafora e clara, raul care colcaia acolo este practic ingropat sub ape si cel care se salveaza e doar acest Dumitru care o face cu pretul unei jertfe.  Are semnificatii crestine, dar intr-un mod cat se poate de discret. Nu e nimic ostentativ acolo. Nu sunt simboluri. E o poveste spusa cat se poate de simplu.

G.A.: Pe o tabla de sah, nebunul ar fi Dumitru, dvs.  cine sunteti?
E o intrebare complicata, cred ca as fi regele (rade). Dumitru nu e nebunul, el pentru ceilalti din sat, da, e nebun. Eu nu am ce sa fac acolo pe tabla de sah, e lumea pe care, intr-adevar, am cladit-o eu. Dar sunt inafara ei.

4 comentarii: