Interviu cu Ana Blandiana

“Lipsa unui «acasă» sunt convinsă că nu numai m-ar fi împiedicat să scriu, dar cred că pînă la urmă m-ar fi omorît”

Copilăria și maturitatea gîndirii se-mpletesc în volume de versuri, a cunoscut cenzura lui Nicolae Ceaușescu prin cel mai controversat personaj al operei sale, motanul dictator cu numele de Arpagic prin care era ironizat conducătorul. Talentul i-a fost răsplătit prin numeroare premii naționale și internaționale, printre care se numără: Premiul de literatură pentru copii al Uniunii Scriitorilor (1980), Premiul Internațional "Gottfried von Herder" (1982), Premiul Național de Poezie “Mihai Eminescu” (1997), Premiul Internațional Camaiore (Italia, 2005) și nu numai. Este membru al Academiei de Poezie Stéphane Mallarmé și al Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO), iar în 2009 a primit distincția “Legiunea de onoare în grad de cavaler” în Franța. De asemenea, este fondatoarea Fundației Academia Civică ce se ocupă cu studiul asupra comunismului, prin intermediul căreia a înființat Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, avînd următoarea premiză: “atunci cînd justiția nu reușește să fie o formă a memoriei, memoria singură poate fi o formă de justiție”. 

Am întîlnit-o la sfîrșitul lunii noiembrie la București în cadrul Tîrgului de carte „Gaudeamus” de la Romexpo acolo unde Ana Blandiana a prezentat două cărți apărute sub egida fundației pe care o conduce: “Morți fără morminte în Baragan” de Romulus Rusan și “Un procuror incomod” de Florea Olteanu. În momentul de față dorința cea mai mare pe care o are este să redevină scriitoare. 

“Dacă e să rezum ce-aș putea să-mi doresc cel mai mult este să reprezint pentru tinerii din următoarele generații ce-au reprezentat scriitorii pentru mine”

Giorgiana Aștefanei: Aveți vreun vis în ceea ce privește Memorialul de la Sighet?

Ana Blandiana: Da, să reușim să facem o echipă suficient de mare și de prestigioasă cu proiectul nostru ca noi (n.r. Ana Blandiana și soțul ei Romulus Rusan) să putem pleca la scris și să-i lăsăm numai pe ei. E un grup foarte serios de tineri istorici, dar din păcate încă se sprijină prea mult pe numele nostru, care e un fel de interfață spre public a ceea ce am făcut, desi în jurul nostru e o întreagă echipă și ne este teamă că retrăgîndu-ne la scris, acesta se va clătina.

G.A.: Care e obsesia dvs. ce v-a legat de istorici, deoarece prin ceea ce realizați puteți fi considerată ca fiind și istoric?

A.B.: A tras la cîntar sigur și faptul că atît eu cît și soțul meu am fost copii de foști deținuți politici. Cred că și mai tare a tras la cîntar faptul că după Revoluție, ne-am implicat în viața publică, am înființat Alianța Civică astfel mi-am dat seama încet-încet că nu se poate schimba nimic, fiindcă trebuie să ne schimbăm mult mai din adînc, iar de acolo nu ne putem schimba decît dacă ne înțelegem în profunzime ce-a fost așa cum a fost, ce-a mai rămas din ceea ce a fost pentru că problema asta este. Problema Memorialului Sighet nu este numai aflarea trecutului ci și aflarea reziduurilor acestui trecut din societatea de azi care ne împiedică să mergem înainte. Reziduuri care există în toate celelalte țări din Est. E clar  că societatea totalitară nu a lăsat locul de bunăvoie societății democratice. În toate țările din Est lucrurile sunt foarte complicate pentru că au rămas ca niște sedimente otrăvite pe fundul vasului aceste reziduuri ale societății, ale dictaturilor, ale oportunismului, ale felului în care ne trădăm unii pe alții. Toate astea ne-au făcut să gîndim acest mare proiect de învățare nu numai a ceea ce a fost comunismul, dar și a ceea ce am fost noi, părinții nostri și noi ca urmași ai lor ca produs a acestuia.

G.A.: Revenind la statutul dvs. de drept acela de „scriitoare” spuneți că v-a atras “corola de minuni a lumii” a lui Blaga și totuși nu ați bătut la ușa lui.

A.B.: N-am bătut din prea mult respect. Mă plimbam pe strada lui anume, ca să-i vad casa, dar nu pe partea sa ca să nu-l deranjez ci pe cealaltă parte a străzii. Cred că i-ar fi făcut plăcere într-o perioadă în care era izolat și nu publica să vină la el niște tineri să-i spună că-l admiră și că l-au citit. Dar mi se părea că l-am fi deranjat. Același sentiment aveam și pentru Ion Agârbiceanu care stătea destul de aproape.

G.A.: Vă gîndeați că veți fi la fel de renumită sau că-i veți ajunge din urmă pe cei pe care i-ați respectat într-atît?

A.B.: Nu există comparație în domeniul asta. Dacă e să rezum ce-aș putea să-mi doresc cel mai mult este să reprezint pentru tinerii din următoarele generații ce-au reprezentat scriitorii pentru mine. Să fiu un element formator în măsura în care pe  mine ei m-au format.

„Niciodată nu am fost în stare să mă tîrguiesc la piață pentru un kilogram de roșii“

G.A.: “Din oglindă mă privea un trup firav/ Cu claviatura coastelor distinctă” spuneți într-o poezie, cine vă privește acum din oglindă?

A.B.: (rade) În general sunt o ființă care n-are foarte mare legătură cu timpul ca vîrstă, adică țin minte doar cîteva momente în viață în care am conștientizat vîrsta. De exemplu, eram prezentată “cea mai tînără colegă a noastră”, cînd eram printre scriitori și la un moment dat mi-am dat seama în timp că nu mai zice nimeni lucrul acesta și atunci am conștientizat că nu mai sunt. Fac parte din oamenii care nu se schimbă foarte tare. Am avut o clepsidră care a căzut, s-a spart și am lipit-o, dar în urma lipiturii nu a mai curs nisipul. Acum el stă suspendat. Ăsta e sentimentul, că nu e sigur că e de bine încremenirea. Faptul că, mă uit în oglindă și văd o femeie care arată bine deși normal n-ar mai fi așa e ca o formă de încremenire.

G.A.: Regretați faptul  că nu v-ați născut la țară, deoarece acolo ar fi rădăcinile mai puternice.

A.B.: Totdeauna am regretat asta. În general copiii născuți la oraș sunt mai puțin fericiți decît cei născuți la țară, pentru că nu cresc în natură le lipsește un anumit timp de libertate, care la sat există, de cunoaștere a plantelor, de intimitatea cu animalele. În sensul ăsta am regretat în primul rînd ca om, iar  în al doilea rînd  ca scriitor. I-am invidiat de-a adevăratelea pe colegii mei, de exemplu pe Ion Alexandru.  Îmi amintesc că l-am invidiat foarte tare, că era născut la sat și că scria despre universul de acolo în timp ce eu la sat mergeam doar în vizită la sora mamei.

G.A.: Așadar, ați avut mai multă inspirație cît timp ați stat în Comana?

A.B.: Asta după cutremurul din ‘77 unde pînă atunci am stat la bloc. Soțul meu a scăpat ca printr-o minune de sub dărîmături și pînă să reușim să avem din nou un apartament în care să stăm în București, am închiriat o casă în Comana, pentru că am avut un apartament tot la etaj și soțul meu nu a mai intrat ani de zile în casă cu etaj. Din punct de vedere scriitoricesc am avut rezultate foarte bune. Am fost interzisă, dar la țară se simțea mai puțin, era mai suportabil lucrul acesta decît în București. Ca sa  nu mai spun că am mîncat din propria cultură, era o mîndrie absolută. Niciodată nu am fost în stare să mă tîrguiesc la piață pentru un kilogram de roșii sau eu nu aș fi vîndut unul nici pentru o avere.

“Cu cît eram mai interzisă cu atît mă citeau mai tare”

G.A.: Știm cu toții că viața dvs. literară a fost destul de tumultoasă, dacă v-ați opri la un anumit moment pe care să-l individualizați care ar fi acela?

A.B.: Cînd am fost interzisă în anii ‘80 mă cunoștea toată lumea, se solidariza cu mine în secret. Mi-era teamă că pot să pățesc ceva, dar nu ma îndoiam de valoarea mea. Ăsta a fost un moment foarte dramatic. Unul pozitiv a fost de exemplu, cînd eram pe strada Buzești, iar un funcționar de la Uniunea Scriitorilor a traversat strada ca să-mi spună că s-a primit un anunț prin care se relevă că am luat Premiul Herder. Era premiul pe care l-a luat Arghezi, a fost primul român. Era ceva atît de extraordinar, eu aveam 30 și ceva de ani și pentru mine era un premiu pentru octogenari. Chiar și pînă astăzi am rămas cea mai tînără premiantă, deoarece din cînd în cînd mă interesez dacă mai sunt eu cea mai tînără premiantă.

G.A.: Tatăl dvs. era în închisoare, știa că fiica lui este poetă?

A.B.: Am fost interzisă pînă a ieșit tata din închisoare. Știu de la un fost coleg de celula de-al lui, că erau în Balta Brăilei închiși și se-ntorceau de la lucru. Era toamnă și bătea vîntul foarte tare. Acesta a adus o zdreanță de ziar în care era o antologie a tinerilor poeți cu cîte o poezie. În cronica respectivă exista o listă de nume apărute în antologie și era și “Ana Blandiana”, iar tatăl meu a spus “Doina scrie poezii, s-ar putea să fie ea pentru că Blandiana este satul soției mele”, ceea ce a fost o intuiție corectă.

G.A.: De ce nu v-ați stabilit în străinătate, dat fiind că acolo sunteți “mai scriitoare” decît la noi?

A.B.: Acum pur și simplu nu am timp. Înainte nu mi-a dat niciodată prin minte să rămîn. De cîte ori întîlneam prieteni din exil și cînd plecam, mă conduceau la gară, iar la despărțire plîngeam și mi-era milă de ei că rămîn acolo și lor le era milă de mine că plec. Aveam absolută dreptate și unii și alții, pentru că nu cred că am cunoscut suferințe mai mari decît suferințele celor din exil, felul în care trăiesc pe două planuri. În fond este o formă de schizofrenie extrem de dureroasă pe care n-am visat-o. În primul rand, aș fi avut temerea că n-o sa mai pot scrie, această lipsă a unui “acasă” sunt convinsă că nu numai m-ar fi împiedicat să scriu, dar cred că pînă la urmă m-ar fi omorît. Pe de altă parte acasă erau cei care mă citeau, și cu cît eram mai interzisă cu atat ma citeau mai tare, era o legătură extraordinar de puternică. Cei de acasă simțeau ca mine, poezia se năștea la jumătatea drumului dintre ei și mine.

G.A.:  În familie sunteți strigată "Doina", de unde a pornit toată treaba asta?

A.B.: Da, toată lumea îmi spune Doina, deși numele meu de botez nu este acesta ci Otilia Valeria, nici mama nu-și amintește. La școală toată lumea îmi spunea așa. În catalog eram scrisă tot așa, pentru că după ce am terminat studiile și am venit cu diploma de bacalaureat acasă tata a spus “nu e valabilă, nu te-ai uitat în buletinul tău ca ești Otilia Valeria și aici scrie Doina?”. Mama a spus că la un moment dat eu mi-am zis așa și toți s-au luat după mine.

Alina Manole - o dragoste in 3: artist, blogger si sociolog

“Vreau sa-mi cumperi o luna patrata/ sa ma plimb cu ea pe strada”, sunt versurile pe care le-am notat in agenda acum un an jumatate, cand un sofer cu palarie de marinar ce facea ruta Copou - Piata Alexandru cel Bun asculta melodia la un dvd player ragusit. M-am reintalnit cu piesa aceasta in alta seara si atunci mi-a aparut un pitic pe creier, care m-a pus sa ma documentez. In urma unor slalomuri informationale realizate prin diverse clickuri, am gasit-o pe Alina Manole impreuna cu prietenul ei invizibil intr-o filmare aparent neincapatoare pentru succesul ce avea sa vina. Ea canta la chitara, iar el facea pantomima. Atunci a fost lansarea primului ei album “Luna patrata”, dupa care a urmat al doilea “Cu drag”, iar cum vocea si imaginatia ei au fost roditoare a aparut si un al treilea volum, numit “Dragoste in 3”. Asezata confortabil pe un scaun putin mai inalt decat cel al spectatorilor din sala, cu o rochie jumatate rosie si accesorii de aceeasi culoare, Alina a cantat in Mojo sambata seara despre iubiri apuse, greieri, adevaruri ce nu trebuie spuse, mare furata si casatorii ideale in stil italian. 

“Eu sunt sociolog, asta este meseria mea de baza pe care o profesez in continuare”

Giorgiana Astefanei: Cand te-a prins magia cantatului in mrejele ei?

Alina Manole: Muzica o are fiecare dintre noi inauntru. Depinde cum invata sa-i dea drumul, sa zburde, sa urle, sa se plimbe. Nu pot sa spun momentul exact, s-a intamplat pur si simplu. O vreme am trait fara muzica, apoi m-am hotarat sa revin si de cativa ani tot stau pe scena.

G.A.: Care este genul muzical ce te atrage mai mult?

A.M.: Cand vine vorba de muzica pe care o fac, genul este folk-jazz. Cand vine vorba de muzica pe care o ascult deja aici lucrurile merg de la jazz, la blues, la hip-hop s.a. Conditia principala este sa fie muzica buna si inteligenta.

G.A.: Ai avut indrumatori?

A. M.: Am avut in jurul meu oameni care fie mi-au pus chitara in brate, fie mi-au dat lectii, fie m-au instruit cum sa ma comport pe scena. Sunt oameni multi si frumosi carora le multumesc.

G.A.: Esti din Roman, la ce varsta te-ai stabilit in Bucuresti?

A.M.: Da sunt moldoveanca de loc, m-am stabilit in Capitala o data cu venirea la facultate si de 15 ani si locuiesc in Bucuresti, dar nu-mi uit niciodata radacinile mele moldovenesti. 

G.A.: Cum ai fost primita ca si cantareata?

A.M.: Bucurestiul e generos. In primul rand, m-a primit ca studenta. Faptul ca voiam sa cant a fost optiunea mea si la vremea aceea am participat la Festivalul National de Folk "Om Bun" unde am castigat doua premii unul dintre ele fiind Premiul “Anda Calugareanu” si celalalt trofeul “Om Bun”. Atunci cand spun ca Bucurestiul e generos ma refer la faptul ca iti da ocazia sa te manifesti, dar asta nu inseamna ca "ti se baga ceva in traista". Nu. Cel putin acum pentru artistii tineri exista foarte multe locuri unde sa se afirme, spatii mici de club in care pot merge sa cante. Pe "vremea mea" ca sa spun asa nu erau facilitatile astea. Bucurestiul iti arata ce poti face si depinde apoi de tine ce alegi sa faci.

G.A.: Sa-nteleg ca daca nu ai fi artist ai fi sociolog?

A.M.: Eu sunt sociolog, asta este meseria mea de baza pe care o profesez in continuare. Asta nu inseamna ca sunt artist doar ca hobby. Sunt doua parti ale aceleiasi personalitati: pe de-o parte am repetitiile cu baietii din trupa mea si concertele, pe cealalta parte stau la birou, muncesc mult si fac o gramada de lucruri ce tin de profesie.

G.A.: Cum de esti tu una dintre primele persoane care afla de festivalul “Folk you” din Vama Veche?

A.M.: Calitatea mea de blogger-artist. Blogul meu este destul de vizualizat si constituie sursa de informatie pentru foarte multa lume, pentru ca in afara de tampeniile ce imi trec mie prin cap, mai scriu si lucruri serioase uneori. Anul trecut am fost intrebata daca vreau sa pun pe blog informatia, si intrucat aceasta a circulat foarte repede si foarte bine, anul acesta s-a intamplat din nou lucrul asta. Nu sunt organizator, deoarece m-a intreba lumea si de asta, sunt artist si blogger.

G.A.: In mediul online ti-ai format o puternica imagine de artist.

A.M.: Pe blog si pe facebook conteaza foarte mult imaginea asta. Ce trebuie aflat este ca dincolo de imaginea de artist, este un sociolog, care munceste la birou, lucreaza intr-o agentie de productie de publicitate si care are si o casa de productie. Uneori nu imi ajung 24 de ore, recunosc.

“Nu vreau sa vorbesc despre succes"

G.A.: Ai materializat melodiile intr-un compact disc destul de tarziu, avand in vedere faptul ca tu cantai inca din studentie.

A.M.: Cea mai veche piesa este “Colinda copacului” - a fost cantata in 1998 pe scena Festivalului National de Folk “Om bun”. Aceasta piesa a intrat pe primul album, “Luna patrata”, in rest sunt piese care s-au adunat in timp, foarte multe dupa momentul in care am decis sa reurc pe scena.

G.A.: Cum a fost sa-ti iei inima in dinti si sa faci acest pas?

A.M.: Au fost doua etape distincte si anume: prima etapa, cea in care m-am decis sa revin in muzica si care se datoreaza domnului Nicu Alifantis. Am fost intr-o tabara de creatie in Delta Dunarii, alaturi de mai multi artisti tineri. Nu eram convinsa sa revin si Nicu Alifantis este cel care mi-a zis ca daca ma tin de treaba s-ar putea sa am succes. Al doilea moment a fost acela in care am avut un pitic, sa pun toate piesele pe un album, in conditiile in care ele erau deja cunoscute, internetul era plin. Tot ce tine de mediul online m-a ajutat foarte mult si pentru ca nu cred ca Zana Buna, cea care vine la usa, sa-ti bata si sa-ti spuna “am auzit eu ca tu stii sa canti, hai ca iti produc albumul…”, urmarea a fost ca mi-am luat inima in dinti si din resurse exclusiv proprii mi-am infiintat casa de discuri si am scos albumul.

G.A.: Ce sentiment te sensibilizeaza mai mult atunci cand scrii?

A.M.: Se stie ca si indragostirea si despartirea genereaza emotii foarte puternice, ele te duc catre o stare speciala de a scrie. Precum stii, o parte dintre piese vorbesc despre ce se-ntampla intre cele doua etape de viata, adica despre viata obisnuita, viata in care orice cuplu o data ce ajunge sa fie putin rutinat, incepe sa-si petreaca serile stand la televizor sau pe net, fiecare cu lumea lui, cautand zone de salvare. Exista un univers intreg intre cele doua extreme si in zona asta ma uit pana la urma.

G.A.: Despre ce este vorba in melodia “Suflet de sare” si de ce nu apare pe niciunul dintre albumele tale?

A.M.: (zambeste) Piesa “Suflet de sare” este o piesa pe care o cantam in timpul facultatii, o piesa extrem de veche, s-ar putea la un moment dat sa o reiau si s-o refac, deocamdata nu mai simt ca ma reprezinta foarte mult, dar daca va fi sa fie pe vreun un album o sa intre alaturi de alte melodii. A fost scrisa in vremea studentiei, era mult mai clasica, un pic m-am indepartat de folkul clasic.

G.A.: Care este cel mai mare succes in afara scenei?

A.M.: Nu vreau sa vorbesc despre succes, o sa spun doar ca sunt foarte bucuroasa ca am o meserie extraordinara pe care o pot profesa, ca iata pot sa fac si muzica pe langa profesia de sociolog, ca am oameni frumosi pe langa mine si cred ca succesul cel mai mare al vietii mele de pana acum este faptul ca intalnesc oameni frumosi cu suflet extraordinar pe unde ma duc.

“Sa-ti fie draga doar o piesa din toate cele pe care le scrii inseamna ca ti-e drag de sufletul tau doar pentru o secunda, nu tot timpul.”

G.A.: Ce piesa iti este mai draga?

A.M.: Nu exista asa ceva. Aud foarte multi artisti care spun pe scena “urmeaza acum o piesa care mie imi este foarte draga…”. Sa-ti fie draga doar o piesa din toate cele pe care le scrii inseamna ca ti-e drag de sufletul tau doar pentru o secunda, nu tot timpul.

G.A.: De unde ti-a venit ideea cu pantomima la lansarea albumului “Luna patrata”, ti-a fost sugerata de cineva?

A.M.: A fost o idee care mi-a venit si mie si lui Tudor Balcu, asociatul si managerul meu. Auzisem de Adrian Nour, il vazusem jucand, stiam ca este un actor extraordinar si i-am propus joaca asta si a facut-o magistral asa cum se poate vedea si pe youtube si ii multumesc si acum pentru treaba asta.

G.A.: Ai facut compromisuri in muzica?

A.M.: Nu, nu fac compromisuri. Cand e vorba de compromisuri in muzica, unul dintre compromisuri este sa faci playback, mai ales la televiziune. Pana acum nu am facut niciodataplayback la tv, asa ca e bine. Compromisuri in muzica nu fac pentru ca aceasta este parte din mine si atunci ar insemna sa las garda jos in ceea ce priveste sufletul meu si asta nu voi face niciodata.

G.A.: Regreti ceva din tot ce ai facut pana acum?

A.M.: Niciodata. Nu regret nicio decizie din cele pe care le-am luat vreodata.

Interviu ce poate fi accesat si pe adresa urmatoare -->, realizat pentru site-ul AltIasi.ro..