De cîteva zile tot am fluturi în stomac. Nu-s datorită sau din cauza nu știu căror ochi bărbătești ci dimpotrivă, m-am îndrăgostit de oamenii pe care România îi are și pe care nu reușește să-i promoveze.
Vechea mea dragoste rămîne Ana Blandiana! Atîtea amintiri legate de ea am, că nici nu-mi vine să cred că-mi aparțin. Au trecut doi ani de cînd am dansat la focul de tabără de la Școala de vară de la Sighet. Și nu cine știe ce dans, de la ea am învățat pasul maramureșenesc. Anul trecut am revăzut-o în același context, într-adevăr cu doar cîteva luni în plus adăugate la a sa vîrstă, unde sufletul de copil și dragostea pentru Memorialul Sighet i-au creionat zîmbete pe chip. Am revăzut-o din nou la Romexpo la Tîrgul de carte „Gaudeamus” din noiembrie 2011, de data aceasta lansînd două cărți aflate sub egida Fundației Academia Civică, al cărei Director General este. Am făcut interviu cu ea, niciodată nu aș fi visat că o sa avem minuțelele noastre private pentru cîteva întrebări! A fost Magnific! Și să nu uit, am fost întrebată de multe persoane dacă nu a murit. Ana Blandiana e din generația lui Nichita Stănescu și nu a murit, așa cum nici Nicolae Manolescu (cel cu Arca lui Noe, o carte pe care am citit-o si răscitit-o în liceu, datorită profei de limba română) nu a murit. Iubește să se retragă împreună cu soțul dumneaei, Romulus Rusan, în vacanțele de iarnă și vară la sat, unde telefonul sau televizorul cu tîmpenii nu o deranjează, iar inspirația pentru poezii e omniprezentă.
A doua persoana este Dionisie Vitcu. Am fost îndrăgostită literar de el, încă din liceu, cînd în cadrul unui concurs de literatură mi-a înmînat o diplomă importantă la vremea aceea pentru mine. Luasem nu știu ce premiu pentru creație. L-am revăzut în cadrul unei ședințe de cenaclu prima dată fiind acolo ca participantă, a doua oară ca invitată. Eu eram invitată să vorbesc alături de dumnealui despre viața literară a tinerilor și despre internautică?! Mamă cîte emoții s-au mai perindat în ziua aia în sufletul meu, era un fel de cavalcadă în mine. Cavalcada aceea cu care m-a obișnuit mama de prin revistele ei de goblenuri cînd eram mică. Ne-am revăzut. Mai bine de trei ore am stat la taclale într-o cameră mică și calduroasă, la ale cărei ferestre trei porumbei discutau și ei. Cred ca ne-ar fi prins pe puțin cinci ore, dacă nu trebuia să fug de-a dreptul la o piesă de teatru de la TNI (n.r. Teatrul National Ieșean). Adoră teatrul și speră să joace în piesa de deschidere a teatrului mare. Ultima dată cînd am vorbit la telefon (acum o lună), era pe platourile de filmare din Buftea.
Că tot am pomenit de teatru mai sus. A treia persoană e din mediul ăsta. Ce înseamnă pentru tine „un om de treabă”? Eu cînd zic asta mă gîndesc că acea persoană e una comunicativă, care nu se uită cu superioritate la tine, că vai cine e ea, ce-a făcut la viața sa. O persoană cu coloană verticală, plină de sfaturi, chiar dacă nu conștientizează că atunci cînd o asculți tu ești ochi și urechi la ceea ce zice și încerci să „bagi la bibilică” ceea ce-ți spune. Persoana asta e Constantin Pușcașu. Știu că nu am fost la prea multe piese în care a jucat, dar am promis că voi lua drumul ăsta. În februarie apare Ghost Rider Two, filmul cu Nicolas Cage în care apare și el în cîteva secvențe. Cu cîtă mîndrie de-a fi singurul actor român din acest film mi-a povestit cum au fost filmările și cum se comportă străinii cînd realizează un film! Apropo, am fost la Mizantropul datorită lui, a fost foarte frumoasă piesa! Chiar merită toți banii!
Am adus vorba mai sus și de film. Da. O persoană foarte ok este și regizorul Cătălin Apostol. Foarte sinceră persoană! Mi-a dat DVD cu filmul „Umilința”, ce nu se găsește pe Internet, doar trailer-ul este. Foarte frumos film inspirat din realitate după un reportaj, păcat că nu a fost mediatizat atunci cînd a apărut în cinematografele românești (martie 2011)! Este jurnalist de profesie, lucrează la Televiziunea Română la emisiunea „Dincolo de harta” de 14 ani și realizează reportaje pentru revista „Formula AS”, i-am citit și eu cîteva. Sunt pline de imagini și se simte un aer boem printre rînduri. Le scrie noaptea, cînd telefonul nu-i mai sună, iar liniștea îi crează mediul favorabil scrisului și ideile-i curg precum Mureșul din Hășmașul Mare. A primit premiul APTR (n.r. Asociaţia Profesioniştilor din Televiziune din România) pentru „Cuibul de cuci”, un reportaj tulburător realizat într-un spital de nebuni din județul Prahova. Două ore am stat la povești, două ore am devoalat (sper) un jurnalist :D, două ore de învățăminte și cuvinte pline de tîlc.
Va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu