Mi-era dor de o persoana draga mie asa ca, am pus interviul si aici.
Dionisie Vitcu pare a nu avea varsta. A debutat in piesa „Noaptea e un sfetnic bun" in 1964 la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt si a jucat alaturi de mari nume romanesti. Este profesor doctor la Universitatea de Arte „George Enescu" Iasi, societar al Teatrului National Iasi, iar din 2010 este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Intr-o bucatarioara pe a carei veranda se plimba niste porumbei, iar mirosul de floare de tei vine din sufragerie, actorul isi macina degetele si-mi povesteste despre copilarie, teatru, parinti si literatura.
„Nu stiam ce inseamna cuvantul «repertoriu» si am ramas inlemnit."
Giorgiana Astefanei: Cum a ajuns Dionisie Vitcu sa faca teatru?
Dionisie Vitcu: Din dorinta de a fi impreuna cu baietii din sat am ratacit la scoala profesionala, dar am fost un elev foarte bun, sef de promotie, si intrebat deseori ce caut acolo. Am avut profesori cu care am facut teatru inca de atunci. Eram un client nelipsit al serbarilor si recitam mereu poezii. Mai erau si alti copii cu inclinatii artistice dar eu aveam ceva aparte, ceva ce se numeste carisma. Un actor, chiar daca tace sau numai trece pe scena trebuie sa aiba ceva care face publicul sa-l urmareasca, si eu aveam asta. Astfel ca profesoara de romana m-a trimis la Institutul de Teatru din Bucuresti, si m-am prezentat cu cateva poezii. Mentionez ca un candidat la facultatea de teatru, pentru a fi avantajat, trebuie sa pregateasca bucati de poezie conforme cu structura lui psihofizica. Eu am avut intotdeauna o alura comica, - am excelat in comedie - si chiar daca repertoriul ales de mine nu era cel mai potrivit, am fost acceptat cu o singura poezie. Intamplarea a facut sa ma cert cu unul dintre marii actori din juriu, pe numele lui Alexandru Finti, cu care mai tarziu am lucrat. Nu m-a luat insa, la clasa lui...
G.A.: Care a fost motivul certei, alura dvs. comica nu se plia pe cerinte?
D.V.: Eram foarte obosit. Abia ma ciocnisem cu civilizatia bucuresteana, era foarte cald, eram flamand, si dupa 4-5 zile m-am revoltat, pentru ca maestrul Finti ii chema pe scena doar pe cei pe care-i voia la clasa lui si le spunea ce mai trebuie sa faca. Am fost cam obraznicut si i-am spus ca noi cei din Moldova nu mai avem timp sa ajungem pe scena ca sa ne vada si el. A tipat la mine, iar apoi s-a auzit ca exista un candidat obraznic, care l-a infruntat pe tovarasul Finti. A urcat toata comisia in sala - o sala mica, un fel de mini teatru -: inghetase sangele in mine. M-au intrebat ce am in repertoriu. Eu, care nu stiam ce inseamna cuvantul repertoriu, am ramas inlemnit. M-au intrebat ce poezii stiu, si atunci mi-am dat seama ce e repertoriul. Am inceput sa le spun mai multe poezii de-ale lui Eminescu, care imi placeau foarte mult, dar raspunsul a fost negativ de fiecare data.
G.A.: Cum ati reactionat atunci?
D.V.: I-am spus tovarasului Finti ca e nedrept cu noi cei care suntem de la tara, si ca sa ma lase fara replica probabil, m-a intrebat daca stiu sa fac un exercitiu de improvizatie, o poveste fara cuvinte. Atunci mi-am adus aminte de copilaria noastra, cand plecau parintii la biserica duminica, iar noi luam ciubotele lui tata, inotam prin zapada si prindeam vrabii: erau jucariile noastre vii care ne gadilau in palme si ne ciupeau. Poate ca pronia cereasca a facut sa-mi amintesc despre acea perioada si am repetat actiunea. Am gasit un carton sub care am pus un creion inclinat, si ma faceam ca ma uit in zare sa vad cum vin vrabiile. Nu ma-nvatase nimeni. Cei din juriu citeau pe fata mea cum vine vrabia. Atunci trageam de ata cu care legasem creionul, prindeam vrabiile imaginare si le bagam in san. Sigur ca ma gadilau si imitam lucrul acesta. Altadata veneau vrabiile si plecau, era variata tema pe care o faceam. Comisia urmarea cu atentie povestea, iar eu ma simteam bine ca le-am starnit interesul. Dintr-odata, mi s-a parut ca am omorat o vrabie in san. Am scos-o si am lasat-o pe pamant. Le-am scos si pe celelalte, am intins mana si le-am dat drumul. Cand a plecat si ultima vrabie maestrul Finti si ceilalti membrii ai juriului s-au ridicat si au iesit din sala.
Dupa masa se afisase lista cu cei care au reusit la prima proba. A doua zi era proba de dans si pentru ca ritmul nu era punctul meu forte i-am spus doamnei din comisie „doamna, eu am venit la teatru, nu la dans sau la muzica". Atunci s-a rugat de mine sa fac ceva ca sa ma treaca. Am mai avut inca o proba de trecut, cea in care am recitat o poezie.
„Am iubit toate rolurile, dar am si plans din cauza unora.”
G.A.: Vara ati avut admiterea, iar din toamna ati inceput studiile, ati tanjit dupa un rol, ati regretat ceva?
D.V.: Cand m-am intors la Institut l-am intilnit pe profesorul Finti care mi-a spus „Draga, vezi, cine are noroc reuseste!". Dar cum spuneam, nu m-a luat la clasa lui pentru ca banuia ca as fi conflictual. Am acceptat toate rolurile care mi s-au propus, mai putin contre-emplois-urile, dar ii sfatuiesc pe tinerii actori sa joace toate rolurile pe care le primesc. Nu am dorit roluri pe care le-as fi putut juca si nu le-am jucat. Intotdeauna cand mi-am dorit un rol nou am vrut sa fiu cel mai bun. Am jucat roluri importante care mi-au marcat cariera.
G.A.: Care e rolul de care v-ati simtit mai atasat?
D.V.: As putea spune ca am interpretat atat roluri mari cat si roluri mici, dar sunt marcat inca - dupa aproape jumatate de secol de teatru - de niste roluri carora nu le-am dat prea multa importanta la momentul respectiv. Si-aici amintesc de Gulita din Chirita (n.r. Chirita in provincie de Vasile Alecsandri, regia Alexandru Dabija, 1981), piesa care s-a difuzat ani buni la televizor, in varianta pe care noi am jucat-o pe scena Teatrului National. Am iubit toate rolurile, dar am si plans din cauza unora. Simteam ca nu am interpretat bine. Intotdeauna imi doresc ca atunci cand ies in fata publicului sa fiu actor, adica sa nu ies doar cu titlul de actor, vreau sa fiu artist in actorie!
„Pentru un artist de la un artist"
G.A.: V-ati nascut cu acest talent, pe care in timp l-ati modelat, l-ati slefuit. Care a fost modelul spre care ati tins?
D.V.: Modelul a fost cuvantul lui Ion Cojar de a fi firesc in ceea ce faci. Firescul si adevarul trebuie aduse pe scena. Cand am fost distribuit in Avarul (n.r. Moliere, regia Dan Alecsandrescu, 1990), regizorul le-a spus colegilor mei „fiti atenti ca aveti printre voi un actor care prin firescul lui va ucide". Modelul meu a fost viata. Charlie Chaplin spunea „Nu cititi, observati viata!". De citit citim, dar un actor trebuie sa fie si un foarte bun observator.
G.A.: Povestiti-mi o intamplare ce v-a marcat.
D.V.: Am avut norocul ca umorul meu sa fie confirmat printr-un spectacol jucat cu Grigore Vasiliu Birlic la Teatrul din Piatra Neamt. Cand am intrat in scena si publicul m-a aplaudat, Birlic a asteptat in culise sa se termine aplauzele. A intrat si el si astepta sa fie aplaudat, dar nu s-a repetat scena: publicul reactiona numai dupa replicile mele. In acea seara am avut succes numai eu. Situatia s-a schimbat la al doilea spectacol jucat in Bacau, unde Birlic era foarte popular, iar sala l-a aplaudat numai pe el. Atunci mi-a dat o fotografie pe spatele careia scria „Pentru un artist de la un artist". M-am simtit foarte bine. Ma bucur cand oamenii ma plac si ma respecta, asta inseamna foarte mult pentru mine.
„Pe marii artisti trebuie sa-i privesti asa cum privesti catedrala gotica..."
G.A.: Ati fost martor la unele schimbari din teatrul romanesc, inainte de ´89 cenzura era omniprezenta, insa dupa Revolutie libertatea de expresie isi spune cuvantul. Vedeti asta ca pe evolutie sau involutie a teatrului?
D.V.: Ce s-a intimplat dupa ´89 cu teatrul romanesc m-a intristat. Vorbeam de o rasturnare a valorilor. Au aparut actori de mana a doua dar cu multe pretentii. Teatrul din Bucuresti era pentru mine un fel de catedrala teatrala, in care toti slujeam aceleiasi zeitati: Thalia. Rasturnarea valorilor romanesti m-a facut sa ratacesc in politica, dar nu am pierdut contactul cu teatrul. Dar ma aflam intr-o situatie in care nu vroiam sa-mi spun parerile. Dupa ce s-a terminat mandatul si m-am reintors in teatru nu-i mai recunosteam pe unii dintre colegi. Se crease o stare de animozitate care inca persista in teatrul nostru. Spectacolele care se fac in numar mare nu ma mai incanta. Nu mai am sentimentul acela de gelozie pe care-l aveam inainte de ´89, cand vedeam un spectacol foarte bun si eram putin invidios ca nu joc in el. Acum mi-e frica sa ma duc sa vad. Chiar pe marele filosof Andrei Plesu il invinuiesc pentru rasturnarea valorilor Teatrului National din Bucuresti, prin demiterea lui Radu Beligan din directorat.
G.A.: Traiti din amintiri?
D.V: Inca nu, dar imi plac amintirile. Ca sa ajungi sa traiesti din amintiri e o renuntare la viata, la munca, dar daca amintirile sunt frumoase si au haz merita sa le retraiesti. Am jucat si roluri in care personajele erau fara noroc, in Insemnarile unui nebun (n.r. N.V. Gogol, regia Brandy Barasch, 1975) de exemplu, sau Chirica din Omul cu martoaga (n.r. Gheorghe Ciprian, regia Dan Stoica, 1985) este alt personaj fara noroc. Profesorul Ovidiu Drimba spunea la un curs ca pe marii artisti trebuie sa-i privesti asa cum privesti catedrala gotica, de la distanta, pentru a nu vedea mucegaiul. Asadar, nu trebuie sa vezi un artist de aproape... nu trebuie vazute defectele...
G.A.: Ati simtit vreodata ca va jucati viata?
D.V.: Am simtit deseori ca rolul mi se potriveste, dar mai mult pe defecte decat pe calitati. Am jucat de multe ori rolul meu, dar am stiut numai eu si regizorul si a fost foarte bine.
G.A.: V-ati impus stilul propriu pe scena?
D.V.: In anii de teatru am avut si disensiuni cu regizorii cu care lucram. In ultimul spectacol de exemplu (n.r. Recviem pentru o stea, regia Anca Ovanez, 2010), am simtit ca exista dezacorduri si am renuntat. Chiar si in Insemnarile unui nebun, spectacol jucat multi ani, au fost neintelegeri, dar au trecut.
„Imi place sa fac baie de public."
G.A.: Cum ati ajuns sa jucati in telenovela „Aniela" impreuna cu Marin Moraru si alti actori tineri, productie difuzata pe postul de televiziune Acasa TV? Considerati acest lucru un compromis?
D.V.: Se cauta un actor cu nuante moldovenesti si m-au chemat la probe. Am jucat foarte bine cu totii, a fost o echipa excelenta. M-am simtit extraordinar, m-am simtit artist, tratat ca un artist, platit ca un artist. Intamplarea si talentul au facut sa ajung acolo si sa joc.
G.A.: De cativa ani sunteti prezent la sarbatorirea inaugurarii Bojdeucii de pe Ticau ca primul muzeu memorial din Romania, cat de prezent este in viata dvs. Ion Creanga?
D.V.: Dupa ce am interpretat rolul lui Creanga (n.r. Ion Creanga in Povesti si amintiri, dramatizare de Eduard Covali, dupa Ion Creanga, regia: Gabriel Negri, 1964) la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, mi s-a inoculat microbul aducerilor aminte ale vorbirii moldovenesti pe care le-am slefuit in timp. Mai tarziu l-am intilnit pe Constantin Parascan, un mare iubitor al operei lui Creanga: a fost liantul prieteniei noastre, si an de an ma cheama la Bojdeuca: sunt actorul care s-a pliat pe activitatea muzeistica. Nu am stat inchis doar in Teatrul National. Imi place sa fac baie de public.
G.A.: Etimologia prenumelui dvs. are la baza cuvantul Dios, sunteti un om al lui Dumnezeu?
D.V.: Nu sunt habotnic, dar mi-am insusit credinta data de parinti si obiceiurile mosilor si stramosilor mei.
G.A.: Ce il doare cel mai mult pe un actor?
D.V.: Indiferent de varsta, sa spui unui actor ca nu are talent doare cel mai tare.
Interviul a aparut pe site-ul AltIasi si poate fi accesat de pe urmatorul link: http://altiasi.ro/o-persoana/dionisie-vitcu-artist-actorie.