Nu e moldovean, dar simte ca una din radacini se afla in zona asta. Trompete
au rasunat in fata spitalului atunci cand a vazut lumina unei zile insorite de
primavara. S-a nascut in Iasi, a copilarit in Ploiesti, iar acum
supravietuieste vacarmului din Bucuresti. Catalin Apostol este reporter al
revistei “Formula AS” si realizeaza de cinsprezece ani reportaje si documentare
pentru Televiziunea Romana. De curand, s-a lansat pe piata cinematografiei
romanesti cu filmul “Umilinta”, realizat in urma unui reportaj video, al carui scenariu a fost redactat in doua zile si a primit
premiul special HBO.
“Ma, eu asta sunt”
Giorgiana Astefanei: Din
exterior privind, cum vi se pare mass-media zilelor actuale si cum reusiti sa
va construiti povestile?
Catalin
Apostol: Mie nu mi s-a intamplat sa nu-mi iasa o poveste, am
plecat sa o realizez atunci cand am fost incredintat ca lucrurile vor iesi asa
cum vreau. Depinde foarte mult
si modul in care le vorbesti oamenilor. In general ziaristii dau buzna. Eu
sincer sa fiu, nu prea mai vreau sa ma consider jurnalist. Am
asa o mica jena pentru aceasta titulatura, care din punctul meu de vedere s-a
compromis in Romania. Chiar profesionalismul lui s-a
depreciat. Vedem la televizor: reportajul a cam disparut, e o chestie de lux in
ziua de azi. Jurnalistii de acum stau ciorchine la usile unor institutii pentru
niste declaratii stupide. Ca sa nu mai vorbesc de autenticitatea care nu
mai e, toate lucrurile se interpreteaza, toate talk-show-urile, sunt de fapt
niste denaturari si niste lucruri care au in spate niste interese.
G.A.: Sa-nteleg
ca acum tindeti spre titulatura de regizor?
C.A.: Nu neaparat. Sunt
proaspat lansat. Hai sa zicem ca ma numesc reporter, imi place chestia asta.
Reporter inseamna ca scriu povesti, cunosc oameni, locuri. Daca intri in lumea
asta, ele vin in mod firesc la tine. E un spatiu inepuizabil. Oriunde te duci
gasesti o poveste. Fiecare om are un univers care poate fi exploatat din care
sa iasa un material publicabil.
G.A.: V-ati
lansat in presa la putin timp dupa Revolutie, cum ati fost privit?
Catalin
Apostol: Inainte scriam proza. Am facut o facultate tehnica
desi nu aveam nicio legatura. M-am chinuit tare de tot, bine nici nu am
terminat-o, nu am sustinut licenta. Pentru ca a venit Revolutia am zis “frate,
eu trebuie sa fac ce-mi place”. Inainte nu aveam unde sa scriu, presa era
propagandista, piata era ocupata cu reporteri de calibru, cum ar fi Cornel
Nistorescu care e „taticul reportajului“. Dupa Revolutie am inceput usor-usor sa
scriu la un ziar, cotidianul “Viitorul romanesc”, care era al lui Viorel
Catarama, a aripii tinere a PNL-ului si dupa aia am trecut la “Zig-Zag”, care
era foarte in voga la acea vreme. Dupa aia am fost la revista “Express”, care
era si mai in voga, condusa de Nistorescu. In ‘95 s-a desfiintat “Express”-ul si m-am dus la Pro TV, care se
lansa pe vremea aceea, la Andrei Boncea si i-am spus “ma,
eu asta sunt” si i-am lasat un teanc de ziare. Fusesem in Franta si am
vazut acolo niste reportaje facute de francezi despre Romania, care m-au marcat
foarte tare. Au francezii au stilul lor
aparte de a face reportaj, de care m-am apropiat foarte mult si pe care cred ca
mi l-am insusit intr-un fel. Atunci mi-a aparut licarul asta “trebuie sa ma duc
spre directia asta de presa video”. Boncea a citit textele si a doua zi am
batut palma. A fost o emisiune acolo “Povesti adevarate”, care a iesit din
grila de programe mai tarziu, apoi m-am dus la Tele7abc, unde am lucrat ca
reporter trei ani cu Dana Deac, dupa care aproape toata echipa ne-am mutat la
TVR. Cred eu, ca Televiziunea Romana este singura televiziune care iti poate
oferi prilejul asta de a face documentar si reportaj si in acelasi timp
jurnalismul profesionist, care mai exista pe ici pe colo, dar in rest nimic.
G.A.: Daca
va referiti la emisiunea de pe ProTV “Romania, te iubesc!”, nu v-ati gandit sa
va intoarceti acolo?
C.A.: Nu nu, pentru ca
e un ritm prea alert. Acolo e mai mult un soi de ancheta sociala, de care eu
m-am indepartat mai mult. Sunt mai mult pe directia documetare, lucruri mai
asezate si mai minutios lucrate.
„Nu mai vreau sa dau buzna in
viata si sufletul oamenilor“
G.A.: Realizarea
documentarelor si a reportajelor se vede ca a dat un oarecare plus filmului “Umilinta”, v-a influentat mult si in elaborarea scenariului.
C.A.: E adevarat ca ma
ajuta faptul ca am facut teren si ca am cunoscut oameni. Mi s-a format un
reflex de a-i asculta, de a inregistra limbajul lor, ticurile lor verbale. Erau
momente la filmare unde vorbeam cu actorii, de exemplu lui Costel Cascaval i-am
spus: „Costele, daca tu simti ca nu se pliaza pe tine, nu-ti sta tie bine cu o
anumita expresie, adapteaza replicile“ la care el mi-a raspuns “Cum sa schimb,
este perfect asa, sunt autentice”.
G.A.: Ati
avut vreo oarecare revelatie in ceea ce priveste realizarea vreunui reportaj
sau ati avut o idee prestabilita?
C.A.: Am avut asa niste
schimbari de atitudine in fata profesiunii. De exemplu, atunci cand am mers sa
fac o poveste despre malpraxis. Era un documentar cu mai multe cazuri, iar una
dintre povesti era despre un copil care murise in urma unei operatii banale de
polipi. A trebuit sa ajung sa vorbesc cu parintii cam dupa o luna jumatate de
la tragedie. Bineinteles ca la inceput s-au bulucit toti ziaristii la ei, care
erau indurerati si revoltati. A trebuit sa merg sa fac o poveste mai ampla. Am
mers la ei acasa in Braila si oamenii au fost foarte primitori si ma rog au
acceptat sa vorbeasca, desi erau oarecum resemnati la gandul ca nu se mai poate
face nimic, dar venirea mea acolo parca le-a mai dat o speranta in plus. Am
stat de vorba, mi-au povestit de-a fir a par si la un moment dat mi-au pus
chiar o inregistrare cu copilul facuta inainte de operatie. Taica’su se juca cu
el pe holul spitalului si l-a pus sa recite o poezie. In momentul ala, filmam
si am zis “opreste camera, gata”, de atunci mi-am spus ca nu mai vreau sa fac
povesti de genul asta si nu mai vreau sa dau buzna in
viata si sufletul oamenilor, mai cu seama cand oamenii aia isi fac
sperante. Eu nu pot sa le dau
sperante desarte. Nu puteam sa-i mint, eu m-am dus pana la urma sa-mi fac
treaba. Se-ntampla uneori sa mai rezolvi anumite cazuri printr-un demers
jurnalistic, dar foarte rar si atunci e cu ajutorul oamenilor.
“Nu
cred ca jurnalistul poate vindeca”
G.A.: Dupa
mai bine de 15 ani de televiziune, au fost astfel de cazuri pe care prin
intermediul camerei le-ati rezolvat?
Mi s-a intamplat dupa
un reportaj care a fost premiat la APTR (n.r. Asociatia Profesionistilor de
Televiziune din Romania) despre o femeie care furase niste bani, “Foame si
pedeapsa” se numeste. Avea zece copii si era condamnata. La vremea aia cand se intampla povestea avea patru
copii si ca sa scape de inchisoare in fiecare an mai facea cate unul. Cica asa
se nimerea si pentru ca nu putea s-o bage la inchisoare fiind insarcinata. In
felul asta a ajuns la zece copii, pana cand am preluat eu povestea. Furase trei
sute de mii de la un vecin la care facea menajul, doarece nu aveau copiii ce
manca, ca mai apoi sa-i puna pe ascuns. Victima si-a retras plangerea, dar
pentru ca justitia este asa cum este, a continuat condamnarea. Dupa ce am facut reportajul asta
care a fost dat in preajma sarbatorilor de iarna acum 6-7 ani, a fost o reactia
uluitoare din partea oamenilor care l-au vazut. Presedintele tarii a gratiat-o
si dintr-o data oamenii aia au devenit miliardari. Aveau conturi in banci si
si-au facut casa. Pana la urma jurnalistul are ceva cinic. Nu vinde. E o
pacaleala asta. Dimpotriva starneste, e ceva urat, parsiv.
G.A.: Atunci
dumneavoastra cu materialul acesta ati vindecat sau ati starnit?
C.A.: Cu povestea asta
cu copiii am vindecat pe moment, dar dupa aia familia devenise cea mai bogata
si dusmanita din sat. Asa ca, nu cred ca jurnalistul poate vindeca, poate doar
asa la nivelul sensibilitatii umane si al publicului, dar asta daca ai tu grija
si respect fata de ceea ce faci. Daca abordezi subiectele astea intr-un mod
responsabil si tandru fata de spectator, cititor. Atitudinea asta a disparut
din pacate. De aceea oamenii se duc in directia asta a autenticitatii, a
respectului fata de ei. Ei vor sa se recunoasca in ceea ce citesc. Mai mult decat
atat spiritul patriotic, televiziunile toate nu fac decat sa anuleze sentimentul asta, sa frustreze romanul, sa-i
dea in cap, ca e dobitoc, ca e prost, dar el insusi este asa pana la urma. Si
vin strainii si spun cat e de bine. Avem probleme, da, dar dincolo de toate
astea avem lucruri frumoase pe care nu prea stim noi sa le valorificam, tocmai
din cauza acestor emisiuni care anuleaza romanul din noi, anuleaza orice
sentiment pozitiv. Nu sunt adeptul narcisismului asta stupid, patriotic nici
vorba. Trebuie sa critici. Eu
de ani de zile asta fac, dar nu asa ostentativ sa fie un fenomen, sa creez o
depresie nationala. Ca asta fac televiziunile, iar “Formula
AS” este exact opusul. Chiar si Televiziunea Romana este cu totul altceva, are
un aer decent. Trebuie sa existe un respect fata de demersul tau si in cele din
urma fata de public.
“Raurile
alea au inundat pentru ca ele isi cautau de fapt albia lor. Asa se petrece si
cu oamenii”
G.A.: Care
au fost impedimentele de care v-ati lovit in realizarea documentarului “Cuibul
de cuci”, in care faceti publica povestea unor oameni internati in Spitalul
pentru bolnavi neuropsihici de la Calinesti? Cum ati reusit sa-i convingeti sa
nu se simta incomodati de camera?
C.A.: Mai greu a fost
cu formalitatile astea birocratice, dar cu oamenii nici vorba. Oamenii vor sa spuna povestea lor, mai ales aceia care nu
mai au nicio speranta. In epilog ai vazut cum povestea Florin,
unde practic a iesit din rolul lui si a devenit el insusi care spunea „gata am
terminat treaba, am terminat rolul de spus, acum voi plecati, eu raman aici“.
Pentru ei e o lumina in viata atunci cand apare cineva care ii mai asculta. Cum
imi spunea cineva la Rosia Montana “ce ma bucur ca ati venit, pentru mine e ca
o mangaiere”. Depinde si cum il asculti, daca te duci la el cu intrebari pe
hartie e mai greu sa te duci cu gandul acolo unde vrei tu, asa lucrurile iti
vin spontan.
G.A.: Va
e frica de anularea identitatii individului?
C.A.: Bineinteles ca mi-e frica. Am asa un instinct de
aparare. Iar toate astea duc la o forma de alienare a individului. E o foarte
mare problema a timpurilor in care traim, e foarte limpede lucrul asta. Parerea
mea este ca lucrurile nu vor avea sorti de izbanda. Cred ca totusi oamenii au
inca resurse. E vorba de metafora aia cum se-ntampla mereu cu inundatiile acelor rauri pe care Ceausescu
le-a deviat cursul, ca sa faca ei nu stiu ce baraje sau alte chestii, raurile alea au inundat pentru ca ele isi cautau de fapt
albia lor. Asa se petrece si cu oamenii. Pana la urma exista o revolta a
sinelui si lucrurile nu pot merge pana la sfarsit. Exista o revolta a lucrului
cel mai ascuns din om. Asa sunt legile firii, nu ai cum sa le anulezi.
G.A.: Revenind
la filmul proaspat lansat, Dan Puric a spus ca “Umilinta” este “o poveste pe
care Dumnezeu v-a soptit-o la ureche”, totusi e poveste in care omul e tras de
ureche de Dumnezeu?
C.A.: Dumnezeu nu trage de urechi, dar fortand putin lucrurile da. Demersul
meu a fost tocmai asta. Desi mi-e greu sa vorbesc, mai degraba vreau sa se
subinteleaga decat sa le fac explicite. Metafora e clara, raul care colcaia
acolo este practic ingropat sub ape si cel care se salveaza e doar acest
Dumitru care o face cu pretul unei jertfe.
Are semnificatii crestine, dar intr-un mod cat se poate de discret. Nu e
nimic ostentativ acolo. Nu sunt simboluri. E o poveste spusa cat se poate de
simplu.
G.A.: Pe o tabla de sah, nebunul ar
fi Dumitru, dvs. cine sunteti?
E o intrebare complicata, cred ca as fi regele (rade). Dumitru nu e nebunul, el pentru ceilalti din sat, da, e nebun. Eu nu am ce
sa fac acolo pe tabla de sah, e lumea pe care,
intr-adevar, am cladit-o eu. Dar sunt
inafara ei.
