Sora copilăriei

Bătrînețea este o stare la care ajungem, în cazul în care reușim să fentăm viața, să sorbim tinerețea și să ținem cu dinții de anii noștri. Azi m-am întîlnit cu EA. Au trecut vremi în care infantilitatea a fost la ea acasă, s-a jucat cu mașinuțele în glod cu copilăria.

Acum ridurile, anii, ochii pierduți în timp printre greutăți se regăsesc în anii copilăriei. Ochelarii de vedere de mărimea fundurilor de borcane de 400 și aparatele auditive s-au prins într-o horă și s-au așezat lîngă mine. Cinci bucăți de fiecare. Încep să mă simt bătrînă!

Ieri, existența mea tindea să scape de sub control, mi se părea că mă sting cînd mă gîndeam la cîte responsabilități încep să-mi apară (și sunt chiar puține). Funcția de „om mare” e voluntariat 100%, nici măcar nu pot scoate bani din ea, să-mi cumpăr o bomboană sau o aspirină sau măcar o adeverință ce atesta perioada în care am fost „în probe”. 

Se poate observa cum anii au trecut și trec pe lîngă noi doar privind în jur. Pălăriile cu margini de vrăjitoare și cu banderola ce le sugrumă de aceeași culoare sobră îmi relevă cît respect au pentru ele însele. Doar cea din mijloc e mai cochetă: rujul se stinge ușor pe buze, genele aproape inexistente sunt înnegrite de un rimel probabil expirat, de pe vremea cînd se agăța în Ciuleandra căutîndu-l pe Puiu. Cea din capătul liniei pare a fi rămas fără El. Culoarea doliului e prezentă din cap pînă în picioare, numai verigheta îi aduce o oarecare sclipire în toată vestimentația sa. Fața îi este acoperită de o pălărie enormă ce-i lasă doar buzele să răsară de sub ea.

Bătrînețea, un tunel ca toate celelalte în care întunericul domnește peste gunoaie și șobolani, c-un ochi de copil la capătul său, ce duce spre racla uitării. Naftalina mi s-a încriptat în nări. Vocile tremurînde le-au exilat pe cele suave cu ajutorul cărora și-au vrăjit jumătățile. Îmi zgîrîie timpanul tehnologia ce-a lovit-o pe cea din dreapta mea. e clar că nu știe să  o folosească. Sunetul imperinent nu se mai sfîrșește, iar ea precum un nou-născut ce abia a descoperit piatra vieții nu reușește să-l decapiteze. 

Mă tem că-ncep să mă sting lîngă ele sau că dau în mintea copiilor. Știu că ar trebui să mă gîndesc la bunicile mele acum, dar nu pot. E prea tîrziu... A fost prea tîrziu... Și va fi prea tîrziu mai tîrziu!