Interviu cu Ana Blandiana

“Lipsa unui «acasă» sunt convinsă că nu numai m-ar fi împiedicat să scriu, dar cred că pînă la urmă m-ar fi omorît”

Copilăria și maturitatea gîndirii se-mpletesc în volume de versuri, a cunoscut cenzura lui Nicolae Ceaușescu prin cel mai controversat personaj al operei sale, motanul dictator cu numele de Arpagic prin care era ironizat conducătorul. Talentul i-a fost răsplătit prin numeroare premii naționale și internaționale, printre care se numără: Premiul de literatură pentru copii al Uniunii Scriitorilor (1980), Premiul Internațional "Gottfried von Herder" (1982), Premiul Național de Poezie “Mihai Eminescu” (1997), Premiul Internațional Camaiore (Italia, 2005) și nu numai. Este membru al Academiei de Poezie Stéphane Mallarmé și al Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO), iar în 2009 a primit distincția “Legiunea de onoare în grad de cavaler” în Franța. De asemenea, este fondatoarea Fundației Academia Civică ce se ocupă cu studiul asupra comunismului, prin intermediul căreia a înființat Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, avînd următoarea premiză: “atunci cînd justiția nu reușește să fie o formă a memoriei, memoria singură poate fi o formă de justiție”. 

Am întîlnit-o la sfîrșitul lunii noiembrie la București în cadrul Tîrgului de carte „Gaudeamus” de la Romexpo acolo unde Ana Blandiana a prezentat două cărți apărute sub egida fundației pe care o conduce: “Morți fără morminte în Baragan” de Romulus Rusan și “Un procuror incomod” de Florea Olteanu. În momentul de față dorința cea mai mare pe care o are este să redevină scriitoare. 

“Dacă e să rezum ce-aș putea să-mi doresc cel mai mult este să reprezint pentru tinerii din următoarele generații ce-au reprezentat scriitorii pentru mine”

Giorgiana Aștefanei: Aveți vreun vis în ceea ce privește Memorialul de la Sighet?

Ana Blandiana: Da, să reușim să facem o echipă suficient de mare și de prestigioasă cu proiectul nostru ca noi (n.r. Ana Blandiana și soțul ei Romulus Rusan) să putem pleca la scris și să-i lăsăm numai pe ei. E un grup foarte serios de tineri istorici, dar din păcate încă se sprijină prea mult pe numele nostru, care e un fel de interfață spre public a ceea ce am făcut, desi în jurul nostru e o întreagă echipă și ne este teamă că retrăgîndu-ne la scris, acesta se va clătina.

G.A.: Care e obsesia dvs. ce v-a legat de istorici, deoarece prin ceea ce realizați puteți fi considerată ca fiind și istoric?

A.B.: A tras la cîntar sigur și faptul că atît eu cît și soțul meu am fost copii de foști deținuți politici. Cred că și mai tare a tras la cîntar faptul că după Revoluție, ne-am implicat în viața publică, am înființat Alianța Civică astfel mi-am dat seama încet-încet că nu se poate schimba nimic, fiindcă trebuie să ne schimbăm mult mai din adînc, iar de acolo nu ne putem schimba decît dacă ne înțelegem în profunzime ce-a fost așa cum a fost, ce-a mai rămas din ceea ce a fost pentru că problema asta este. Problema Memorialului Sighet nu este numai aflarea trecutului ci și aflarea reziduurilor acestui trecut din societatea de azi care ne împiedică să mergem înainte. Reziduuri care există în toate celelalte țări din Est. E clar  că societatea totalitară nu a lăsat locul de bunăvoie societății democratice. În toate țările din Est lucrurile sunt foarte complicate pentru că au rămas ca niște sedimente otrăvite pe fundul vasului aceste reziduuri ale societății, ale dictaturilor, ale oportunismului, ale felului în care ne trădăm unii pe alții. Toate astea ne-au făcut să gîndim acest mare proiect de învățare nu numai a ceea ce a fost comunismul, dar și a ceea ce am fost noi, părinții nostri și noi ca urmași ai lor ca produs a acestuia.

G.A.: Revenind la statutul dvs. de drept acela de „scriitoare” spuneți că v-a atras “corola de minuni a lumii” a lui Blaga și totuși nu ați bătut la ușa lui.

A.B.: N-am bătut din prea mult respect. Mă plimbam pe strada lui anume, ca să-i vad casa, dar nu pe partea sa ca să nu-l deranjez ci pe cealaltă parte a străzii. Cred că i-ar fi făcut plăcere într-o perioadă în care era izolat și nu publica să vină la el niște tineri să-i spună că-l admiră și că l-au citit. Dar mi se părea că l-am fi deranjat. Același sentiment aveam și pentru Ion Agârbiceanu care stătea destul de aproape.

G.A.: Vă gîndeați că veți fi la fel de renumită sau că-i veți ajunge din urmă pe cei pe care i-ați respectat într-atît?

A.B.: Nu există comparație în domeniul asta. Dacă e să rezum ce-aș putea să-mi doresc cel mai mult este să reprezint pentru tinerii din următoarele generații ce-au reprezentat scriitorii pentru mine. Să fiu un element formator în măsura în care pe  mine ei m-au format.

„Niciodată nu am fost în stare să mă tîrguiesc la piață pentru un kilogram de roșii“

G.A.: “Din oglindă mă privea un trup firav/ Cu claviatura coastelor distinctă” spuneți într-o poezie, cine vă privește acum din oglindă?

A.B.: (rade) În general sunt o ființă care n-are foarte mare legătură cu timpul ca vîrstă, adică țin minte doar cîteva momente în viață în care am conștientizat vîrsta. De exemplu, eram prezentată “cea mai tînără colegă a noastră”, cînd eram printre scriitori și la un moment dat mi-am dat seama în timp că nu mai zice nimeni lucrul acesta și atunci am conștientizat că nu mai sunt. Fac parte din oamenii care nu se schimbă foarte tare. Am avut o clepsidră care a căzut, s-a spart și am lipit-o, dar în urma lipiturii nu a mai curs nisipul. Acum el stă suspendat. Ăsta e sentimentul, că nu e sigur că e de bine încremenirea. Faptul că, mă uit în oglindă și văd o femeie care arată bine deși normal n-ar mai fi așa e ca o formă de încremenire.

G.A.: Regretați faptul  că nu v-ați născut la țară, deoarece acolo ar fi rădăcinile mai puternice.

A.B.: Totdeauna am regretat asta. În general copiii născuți la oraș sunt mai puțin fericiți decît cei născuți la țară, pentru că nu cresc în natură le lipsește un anumit timp de libertate, care la sat există, de cunoaștere a plantelor, de intimitatea cu animalele. În sensul ăsta am regretat în primul rînd ca om, iar  în al doilea rînd  ca scriitor. I-am invidiat de-a adevăratelea pe colegii mei, de exemplu pe Ion Alexandru.  Îmi amintesc că l-am invidiat foarte tare, că era născut la sat și că scria despre universul de acolo în timp ce eu la sat mergeam doar în vizită la sora mamei.

G.A.: Așadar, ați avut mai multă inspirație cît timp ați stat în Comana?

A.B.: Asta după cutremurul din ‘77 unde pînă atunci am stat la bloc. Soțul meu a scăpat ca printr-o minune de sub dărîmături și pînă să reușim să avem din nou un apartament în care să stăm în București, am închiriat o casă în Comana, pentru că am avut un apartament tot la etaj și soțul meu nu a mai intrat ani de zile în casă cu etaj. Din punct de vedere scriitoricesc am avut rezultate foarte bune. Am fost interzisă, dar la țară se simțea mai puțin, era mai suportabil lucrul acesta decît în București. Ca sa  nu mai spun că am mîncat din propria cultură, era o mîndrie absolută. Niciodată nu am fost în stare să mă tîrguiesc la piață pentru un kilogram de roșii sau eu nu aș fi vîndut unul nici pentru o avere.

“Cu cît eram mai interzisă cu atît mă citeau mai tare”

G.A.: Știm cu toții că viața dvs. literară a fost destul de tumultoasă, dacă v-ați opri la un anumit moment pe care să-l individualizați care ar fi acela?

A.B.: Cînd am fost interzisă în anii ‘80 mă cunoștea toată lumea, se solidariza cu mine în secret. Mi-era teamă că pot să pățesc ceva, dar nu ma îndoiam de valoarea mea. Ăsta a fost un moment foarte dramatic. Unul pozitiv a fost de exemplu, cînd eram pe strada Buzești, iar un funcționar de la Uniunea Scriitorilor a traversat strada ca să-mi spună că s-a primit un anunț prin care se relevă că am luat Premiul Herder. Era premiul pe care l-a luat Arghezi, a fost primul român. Era ceva atît de extraordinar, eu aveam 30 și ceva de ani și pentru mine era un premiu pentru octogenari. Chiar și pînă astăzi am rămas cea mai tînără premiantă, deoarece din cînd în cînd mă interesez dacă mai sunt eu cea mai tînără premiantă.

G.A.: Tatăl dvs. era în închisoare, știa că fiica lui este poetă?

A.B.: Am fost interzisă pînă a ieșit tata din închisoare. Știu de la un fost coleg de celula de-al lui, că erau în Balta Brăilei închiși și se-ntorceau de la lucru. Era toamnă și bătea vîntul foarte tare. Acesta a adus o zdreanță de ziar în care era o antologie a tinerilor poeți cu cîte o poezie. În cronica respectivă exista o listă de nume apărute în antologie și era și “Ana Blandiana”, iar tatăl meu a spus “Doina scrie poezii, s-ar putea să fie ea pentru că Blandiana este satul soției mele”, ceea ce a fost o intuiție corectă.

G.A.: De ce nu v-ați stabilit în străinătate, dat fiind că acolo sunteți “mai scriitoare” decît la noi?

A.B.: Acum pur și simplu nu am timp. Înainte nu mi-a dat niciodată prin minte să rămîn. De cîte ori întîlneam prieteni din exil și cînd plecam, mă conduceau la gară, iar la despărțire plîngeam și mi-era milă de ei că rămîn acolo și lor le era milă de mine că plec. Aveam absolută dreptate și unii și alții, pentru că nu cred că am cunoscut suferințe mai mari decît suferințele celor din exil, felul în care trăiesc pe două planuri. În fond este o formă de schizofrenie extrem de dureroasă pe care n-am visat-o. În primul rand, aș fi avut temerea că n-o sa mai pot scrie, această lipsă a unui “acasă” sunt convinsă că nu numai m-ar fi împiedicat să scriu, dar cred că pînă la urmă m-ar fi omorît. Pe de altă parte acasă erau cei care mă citeau, și cu cît eram mai interzisă cu atat ma citeau mai tare, era o legătură extraordinar de puternică. Cei de acasă simțeau ca mine, poezia se năștea la jumătatea drumului dintre ei și mine.

G.A.:  În familie sunteți strigată "Doina", de unde a pornit toată treaba asta?

A.B.: Da, toată lumea îmi spune Doina, deși numele meu de botez nu este acesta ci Otilia Valeria, nici mama nu-și amintește. La școală toată lumea îmi spunea așa. În catalog eram scrisă tot așa, pentru că după ce am terminat studiile și am venit cu diploma de bacalaureat acasă tata a spus “nu e valabilă, nu te-ai uitat în buletinul tău ca ești Otilia Valeria și aici scrie Doina?”. Mama a spus că la un moment dat eu mi-am zis așa și toți s-au luat după mine.