Sorin Baciu – pe urmele lui Yeti


Himalaya, tabara de baza Everest (2010)
A dobandit aptitudini superioare simplului drumet, iar visul sau cel mai mare este acela de a duce  Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” pe “acoperisul lumii”. A facut cunostinta cu savana africana, a dormit in stanca, a fentat patrulele georgiene in expeditia pe Elbrus, a stat de vorba cu maimutele din Kathmandu (oraselul de la baza Everestului), a facut parte din echipa celor mai buni alpinisti din lume in 2010, iar una dintre cele mai recente interactiuni cu “lumea publica” a avut-o acum aproape doua saptamani in Aula Magna “Mihai Eminescu” de la “Cuza”. Sorin Baciu este lector dr. la Departamentul de Geologie de la Facultatea de Geografie si Geologie din Iasi si in acelasi timp, alpinist profesionist cu un palmares impresionant de varfuri “facute”.


“Noi alpinistii suntem suspiciosi, avem fiecare dintre noi un lucru pe care-l luam cand mergem in expeditie”

Giorgiana Astefanei: De ce v-ati dus sa arborati steagul Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” cand putea fi drapelul tarii?
Sorin Baciu: In momentul in care te duci cu drapelul tarii inseamna ca esti sustinut de aceasta. Ideea s-a nascut aici la noi, intr-o sedinta in care ne gandeam in ce fel sa sarbatorim implinirea a 150 de ani de cand e infiintata Universitatea “Cuza” si eu am propus sa fie pe cel mai inalt varf al lumii, acolo unde ii este locul. Mi s-a parut absolut normal si logic. Sigur ca sunt roman, o parte din Romania ajunge acolo, dar nu trebuie sa uitam de cine esti sustinut. Un esec al meu, nu al Universitatii, a fost acel accident, dar mergem mai departe.

G.A.: Considerati ca a fost un semn acel esec?
 Muntele Kenya - 5199m Africa (1995)
S.B.: Niciodata. Doar semnul ca trebuie sa ma mai duc in Everest (rade). Noi alpinistii suntem suspiciosi, avem fiecare dintre noi  un lucru pe care-l luam cand mergem in expeditie. Eu, de exemplu, am un batic pe care l-am avut la mine de cand am urcat Fagarasul pentru prima data si de atunci il iau in ideea ca-mi poarta noroc. In Everest nu l-am avut, l-am uitat acasa. Si in ‘96 am coborat de pe Dhaulagiri nu am considerat ca a fost un esec, vremea ne-a impiedicat sa ajungem pe varf. 

G.A.: De unde a pornit ideea asta de a deveni alpinist?
S.B.: A venit cu timpul. Lucrul asta mi-a venit cred ca de la Racovita, numai numele iti transmite ideea de explorator si m-am hotarat sa vin la Geologie. Cand spui Geologie, spui munte. 

G.A.: Ati facut parte din echipa lui Russel Brice, cat de mult a contat acest lucru?
S.B.: La ora actuala Russel Brice este cotat ca fiind unul dintre cei mai buni organizatori de expeditii pe Everest. Pentru a intra in echipa lui trebuie sa treci printr-o selectie, iar una dintre conditiile principale de a fi acceptat este cea de a fi facut alte varfuri de peste 7000m. In situatia in care el crede ca CV-ul tau nu indeplineste conditiile de a accesa Everestul iti propune perioade de training: expeditii in Alaska pe Denali, cel mai inalt varf din America de Nord, pe optmiar (n.r. varf de peste 8000m) si  toamna pe Manaslu, un varf la nord de Everest. Cand am intrat in echipa asta, fusesem de doua ori in Himalaya, am mai avut o tentativa pe Dhaulagiri, al saselea optmiar din lume cu 8167 m, nu am ajuns pe varf, ci pana la aproape 7000 metri, am fost in 2000 pe Mera Peak un varf ce se afla la sud de Everest de 6476m si mai aveam celelelalte varfuri facute: Aconcagua din America de Sud, Kilimanjaro si Kenya din Africa si Elbrus din Caucaz. Asta a fost prima etapa a mea, apoi trebuie sa completezi formularul cu starea ta medicala si dupa ce treci de astea, poti spune ca esti acceptat in echipa lui pe Everest.
Pe varful Mera Peak 6476m (2009) in spate e Everest
L-am preferat pe el, deoarece in primul rand, de cand organizeaza expeditii pe Everest, nu a avut niciun alpinist pierdut, iar asta demonstreaza ca are o echipa foarte bine pregatita si astfel mareste sansele de reusita de la 30% la 50% si 50% tine de tine. In al doilea rand, datorita episoadelor pe care le-am vazut din serialul “Beyond the limit”. El impune o disciplina de armata, esti continuu supravegheat de ghizi, doctori, care sunt in jurul tau sa vada daca te aclimatizezi, daca dormi bine noaptea, sa nu prezinti simptome. Si mai apare un lucru pe care el il are foarte bine pus la punct: buletinul meteo, pentru care plateste sume considerabile.


„Am frica de Dumnezeu, dar [...] sa te gandesti ca El exista si te ajuta sa ajungi acolo sus“


G.A..: Cat timp acordati pregatirii prealabile unei expeditii?
S.B.: Trebuie sa ai o pregatire permanenta, sa mergi tot timpul pe munte, nu conteaza ca e  iarna sau ca  ziua e scurta. Asta e metoda cea mai buna, mergi pe muntii care sunt mai aproape, iar in cazul meu este vorba de Ceahlau si muntii Rodnei. Inca sunt in perioada de pregatire, voi incerca sa merg anul urmator din nou pe Everest.

G.A.: Fiind tot timpul pe munte, v-ati gandit ca sfarsitul dvs. ar fi acolo?
S.B.: Da, dar unde ar fi mai frumos (rade). Am tot respectul pentru crucile de pe stanci, ca sunt in Ceahlau, ca sunt in Himalaya. Sunt multe accidente care se intampla in munti din cauza lipsei de experienta. Cand eram mai tanar faceam si eu tampenii, nu ascultam de echipa, nu tineam cont de vreme. Lucruri pe care nu le mai fac acum.

G.A.: Care au fost varfurile ce au impus mai mult efort fizic ?
S.B.: Cu cat sunt mai grele cu atat sunt mai frumoase. Destul de dificil a fost Aconcagua, conditiile atmosferice sunt diferite, am urcat pe vreme buna, iar acolo pe varf a fost ceata si urat. A face un varf inseamna sa pleci din tabara de baza sa ajungi acolo unde ti-ai propus si sa te-ntorci in tabara de baza.

G.A..: Si in Romania sunt trasee destul de dificile pentru cei neexperimentati.
S.B.: Avem trasee foarte faine de catarare in Bucegi, in Hornurile,  Cheile Bicazului, Cheile Turzii si de trekking chiar si vara, dar si iarna. Creasta Fagarasului te solicita in anotimpul omatului, Rodna la fel.

Pe varful Aconcagua 6964m (2007)
G.A: Norocul sau puterea Divinitatii. Cata contributie au cele doua?
S.B.: N-am incercat niciodata sa le cuantific. Poate avem un destin fiecare si atunci intervine si Divinitatea, si norocul si destinul, nu stii daca e noroc sau Divinitate sau deloc. Sunt momente in care sus la altitudine, fiecare dintre noi trecem prin starea: “sa dea Dumnezeu sa ma intorc acasa la familie, la prieteni sanatos”. Totusi stau si ma-ntreb de ce nu L-am rugat sa-mi deschida mintea inainte sa ajung acolo, de ce sa-L rog sa ma aduca inapoi acasa. Am frica de Dumnezeu, dar asta nu presupune teama, frica, orgoliul, incapatanarea de a le trece prin prisma Lui. Sa te gandesti ca El exista si te ajuta sa ajungi acolo sus.


“Mi s-a spus «ma, dar ai depasit o varsta, stai linistit»”


G.A.: La conferinta pe care ati avut-o la “Cuza” ati vandut studentilor pontul cu pesterile verticale (n.r. vara riscul de accidente e marit din cauza umiditatii, pe cand iarna e scazut), ce ar trebui sa mai stie o persoana care vrea sa faca expeditie montana sau speologica?
S.B.: Depinde acum. Daca ele sunt verticale difera echipamentul pe care il ai la dispozitie si conditiile, fiindca intri intr-un aven. Coarda difera, sunt si corzi statice, echipamentul  individual pe care il ai este diferit plus lumina, esti pe intuneric tot timpul. Tehnica speologica difera mult de tehnica de catarare. Au cateva puncte comune, dar in speologie este un pic mai greu. Sunt tineri care coboara in avene, nu recomand lucrul asta, considerand ca “eu m-am catarat pe pereti, stiu sa fac rapel”, insa asta presupune altceva. In pestera e intuneric, gradul de umiditate e marit, ti se uda coarda sau ti se murdareste de noroi, iti aluneca mana si cum mai iesi? Aici trebuie o pregatire inainte, sa se faca lucruri mai usoare si chiar sa mearga in grupuri de speologi experimentati. Noi, in Piatra Neamt, suntem pregatiti, avem o echipa, stim ce facem. Cand ne luam cate un tinerel in echipa avem grija de el, sa-l invatam sa capete incredere in el.

G.A.: Asta inseamna ca inainte de a pleca intr-o expeditie va pregatiti si la poligon.
S.B.: Da, asa este, avem sala, echipamente, dar cea mai buna pregatire este cea pe munte, sa pleci o saptamana si sa stai acolo. In sala stai doua-trei ore, te duci faci un dus, mananci, eventual faci un masaj si te-ntorci. Pe munte insa, esti nevoit dupa cateva ore de urcat sa-ti pui cortul, sa-ti faci mancare, sa iei primele masuri sa te protejezi pentru noaptea care vine.

G.A.: Ati cucerit Mera Peak, Kenya, Kilimanjaro ce varf din astea v-a ramas la suflet si de ce?
S.B.: Kenya, pentru ca este un munte de 5200 de metri. Pleci din savana de jos unde e jungla adevarata, pe urma intri pe zona de savana alpina, urci pana la 4100m, apoi ai un perete vertical, un ghetar care vine de sus si de acolo inca 400m pana in varf. Ne-am catarat, am dormit o noapte in perete, am coborat in rapel. Combina foarte multe lucruri ce trebuie facute, de asta imi place foarte mult. Am dormit la o suta de metri sub varf (5100m), a fost o noapte superba. Kenya e foarte aproape de Ecuator si vezi tot cerul Africii, te uiti dupa norul lui Magellan, plus ca sunt alte constelatii comparativ cu ce vedem noi aici.

G.A.: Ce dificultati intampina un alpinist la 8000 de metri?
 Himalaya - Spre varf (1996)
S.B.: Aclimatizarea, asta este elementul de baza. Pana sa ajungi la 8000 de metri trebuie sa treci de 5000, 6000, 7000 de metri, de asta o expeditie dureaza aproape doua luni. De exemplu, cea pe Everest tine 70 de zile in care ai si zile de odihna. In doua luni de zile trebuie sa te aclimatizezi, sa combini rezistenta fizica cu cea psihica. Mi s-a spus „ma, dar ai depasit o varsta, stai linistit“. Sunt studii care arata ca cel mai repede se aclimatizeaza cei ce au depasit 35 de ani la altitudini foarte mari. Tinerii reusesc si ei, insa suporta mai greu frustrarile psihice: dormi in cort, esti izolat de lume, nu ai experienta necesara, plus ca organismul lor se aclimatizaza mai greu. Cand ai depasit 35 de ani suporti mai bine astea doua probleme din punct de vedere psihic si fizic. Migrenele sunt permanente la un moment dat, trebuie sa bei foarte mult lichid, fiindca se pierde prin respiratie si sa te obisnuiesti cu ele pentru a le accepta. Medicamentele nu au efect.

G.A.: Frica de inaltime nu aveti, insa de ce anume va temeti?
S.B.: De mine. Omul e cel mai periculos. Te temi de tine pentru ca mergand iti cedeaza vreun „ciolan“ asa cum a fost pe Everest, ma tem de mine sa spun la un moment dat nu mai pot, nu mai vreau. Muntele e fain, nu ai de ce sa te temi de el.


„Acolo simt ca-mi merge creierul mai bine“


G.A.: Ati tinut un jurnal?
S.B.: Au fost expeditii in care am scris unele ganduri, dar nu in fiecare zi cum ar fi: “astazi la 7:30 m-am trezit, la 8:00 am mancat ceapa cu orez, la 8:25 am plecat in expeditie”, nu. Imi notam mai mult zilele in care se-ntamplau evenimente neprevazute, interesante, cand simteam ceva, dar foarte mult ma ajuta fotografiile. Fiindca ele declanseaza in tine imagini si sentimente. Dupa ce-o sa ajunga reumatismul la mine si n-o sa mai pot urca pe munte am de gand sa scriu o carte. Nicidecum memoriile, doar niste pareri, sfaturi. Voi incerca sa impartasesc experienta prin conferinte.

G.A.: De ce anume va mandriti?
S.B.: Cred ca dupa fiecare varf facut ca inseamna Ceahlau, Fagaras sau Kilimanjaro, am simtit dorinta de a mai merge pe munte.

G.A.: Mersul pe munte este sinonim cu acea deconectare de viata urbana, cat de obisnuit sunteti cu ea?
S.B.: Nu prea sunt, nu cred ca m-as obisnui sa stau foarte mult intr-un oras fara sa plec macar la doua saptamani pe munte. Traim, socializam, dar acolo simt ca-mi merge creierul mai bine.

G.A.: Ce ati alege dintre rapel si catarare?
S.B.: A urca si a cobori sunt elemente strans legate intre ele ca ying si yang. Nu le poti separa: daca urci trebuie sa si cobori in rapel, daca esti intr-o pestera verticala si cobori in rapel automat trebuie si sa te urci pe coarda spre iesire. Trebuie sa ai mare atentie la rapel, e mai periculos decat escaladarea nu mai esti in sustinere, daca te lovesti de o stanca te-ai dus, pe cand cand te catari esti asigurat tot timpul, te tine secundul.

G.A.: Cand va ganditi la momente marcante, la care v-ati opri?
S.B.: In Dhaulagiri coboram de la tabara I (5800m) si traversam ghetarul. Acolo ninge foarte puternic, iar crevasele pot avea de la un metru la trei metri si se formeaza poduri de zapada si nu vezi pe unde mergi. La un moment dat am cazut intr-o crevasa sustinandu-ma doar in maini, nu eram asigurati pentru ca hotarasem sa mergem fara corzi, stiam ca nu trebuie sa ma misc ca altfel cand pici intr-o crevasa risti sa te duci 10-20 de metri in functie de cat de adanca este crevasa, sa te infigi in gheata si sa mori. Colegii tai nu au ce face pentru tine, cei care au cazut acolo de obicei mai traiesc o zi, doua si mor, fiindca nu pot fi scosi. Colegul din spate mi-a aruncat o coarda si m-a scos, cand m-am uitat erau mai mult de douazeci de metri adancime. Noi eram atenti stiam la ce sa ne asteptam pe un asemenea ghetar si s-au mai intamplat chestii din astea, dar nu au mai avut impactul pe care l-a avut prima intamplare.

Interviul a aparut si in varianta prescurtata pe Agentia de Stiri a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” Iasi (CuzaNet) si poate fi gasit pe adresa asta, iar fotografiile ii apartin domnului profesor universitar Sorin Baciu.


  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu