Pagina de jurnal a unui copil ce-a fost odată copil

Mă uit la tine cu o distanță suspicioasă și totuși nu-mi dau seama care a fost motivul plecării tale. Totul s-a sfîrșit în acea noapte cu cer senin, în care cele două care selenare și omnisciente mînate de un vizitiu invizibil au luat foc. Totul a luat foc. Totul a fost inundat. Totul a început să poarte un miros specific. S-au schimbat multe în doar o fracțiune de secundă. Mă uit în jur și nu-mi pot explica ceea ce nici tu nu-ti poți explica la rîndu-ți.  Întunericul s-a stins și el.  Parcă nu mai e nimic ca la început. S-a sfîrșit vremea în care mă jucam în părul tău, vremea în care două vorbe cîntăreau cît doua vagoane cu plumb, vremea aceea a rățuștelor de plastic din cadă, vremea noastră.

 Fii atentă pe unde pășești să nu calci în vreun cui sau în vreo bucățică de  sticlă,, așa îmi spuneai.   Aveai mare grijă de mine. Mergi și te spală pe mîini să nu te-mbolnăvești!

Fire de păr de cîine se plimba prin atmosferă  alene și nimeni nu se mai îmbolnăvea ca în ziua de azi, cînd fructul cumpărat din piață conține tot felul de insecticide date pentru dăunători. Da, recunosc dormeam cu pisica la nas. Și nu m-am imbolnăvit. Recunosc că am stîrpit cuiburi de viespi, iar mușcătura lor nu m-a doborît. Ba mai mult, ma făcea să revin și a doua zi să-mi termin treaba. Mai recunosc ca am făcut disecție unor pui de vrăbii aflați într-un cuib pe treapta a patra a stîlpului de la poartă. Încă de atunci aveam deprinderi de biolog. Știu că sună clișeic, dar viața mea a luat o turnură drastică într-o seară lipsită de stele și de lună.  

            

A fost greu să mă-nvăț cu ideea că nu mai sunt alături de tine, că ne-am despărțit una de cealaltă. Mai greu mi-a fost să nu-ți mai văd privirea să nu mai știu nimic de tine. Fotografia ta e singurul lucru ce mi-a mai rămas din vremea noastră încărcată cu drăgălășenii și cuvinte de alint. Acum am crescut și sunt pe drumuri necunoscute ție, necunoscute mie. Intuiești oare unde mă aflu acum? Poate crezi că trăiesc nepăsătoare într-un castel de fildeș, unde servitorii îmi flutură evantaiul în nas, iar toată lumea mi-e supusă.

Mi-e dor de zîmbetul tău de dimineață cînd îmi pregăteai micul dejun! Mi-e dor de șoaptele tale calde de noapte bună! Mi-e dor de hăinuța croșetată pe care o purtam la patru ani! Prea mult a trecut, timpul nu a vindecat această rană sufletească. Acum stau într-un ungher de cameră  doi pe doi, plină de mucegaiuri și pînze de păianjen. Este a noua lună de cînd simt că am prins rădăcini, așa cum tu ai simțit poate în perioada în care am stat în burta ta precum un parazit ce-și găsește gazda bună. Atît de mult mi-aș dori să dau timpul înapoi. Simt că sunt o plantă fără fotosinteză, îngălbenită de lipsa luminii și a dragostei tale, mamă! Sunt un animal într-o cușcă fără gratii, legată cu  lanțurile copilăriei mele.  Stăpînul meu nu pot fi nici măcar eu, ci o gorilă înaltă fără sentimente. Și astăzi sufletul meu mi-a fost mutilat, trupul meu se degradează pe zi ce trece. Nu mai am niciun drept asupra mea, sunt o jucărie teleghidată de comenzile celor din jur. 

Bărbatul de astăzi mi-a dat o bomboană, a realizat că sunt încă un copil  în trupul căruia dănțuie inocența.

Sursa imaginilor: licart.ro
Mențiune: Textul acesta a luat Premiul Special de la Organizația Salvați Copiii - Filiala Caraș-Severin în cadrul Taberei Naționale Reporter XXI de la Rîul Alb - Reșița 2011.