Insula „Soarelui Răsare”

Știm cu toții că unul dintre cele mai frumoase obiective turistice de pe teritoriul românesc  este situat în punctul cel mai estic al său și anume este vorba despre Delta Dunării. În decursul unei săptămîni am avut ocazia să pătrund în lumea magnifică pentru noi turiștii, dar dură a pescarilor ce stăteau cu undițele pe marginea Dunării mai-mai să-și scoată masa de prânz atît de necesară familiei. Un prim merit al locului mi se pare prezența idilismului poposit pe ponton o dată cu nava încărcată cu turci „Jawdat”, ce este reînnoit zi de zi de alte nave, de alte fețe, de alte povești marinărești și aventuri amoroase încriptate pe faleză. E foarte trist și greu în același timp, arhitectural vorbind, să îți imaginezi cum pe vremuri somptuoasele clădiri impuneau respect când acum din ele mai poți desluși doar cîteva povești răzlețite pe fațade, estompate de trecerea anilor și în același timp de absența totală a consolidării lor. Florile atîrnate de suporturi de lemn, terasele moderne și pavajul de pe străzile principale compensează acest deficit, creînd un oarecare echilibru vizual de un ridicol perfect.  Asta e ceea  ce un turist poate observa la prima vedere în orașul Sulina.

Dacă ar fi să-mi creez o imagine de ansamblu teatrală asupra acestei zone aș zice cu promptitudine că rolul actorului principal este însușit de către cimitirul de la capătul așezărilor umane mustind de tot felul de nume indescifrabile și istorioare cu pirați și marinari scoase parcă din filmele de ficțiune. Așadar, avem în față o insulă ca decor, niște clădiri vechi  nerestaurate ca actori secunzi, cîțiva oameni aduși de valurile Mării Negre ca figuranți, sirenele navelor ca părți ale scenariului, un far aterizat în centrul decorului ca regizor și nu în ultimul rînd protagonistul de care am vorbit mai devreme aflat în umbră.

Sulina, orașul iubit pînă și de Zeul Soarelui pare a fi pe lista turiștilor întîrziați veniți să afle de ce aici Apollo își scoate carul cu foc mai devreme decît în restul regiunilor. Casele de un albastru șters reflectă bogăția ce-a fost odată pe acest petic de pămînt, acum aflat parcă la margine de drum, fiind părăsit și uitat de toată lumea.  Chipurile ridate pe care le-am întîlnit la capăt de stradă îmi descriu acea stare de tristețe ce mustește în adîncul ultimei reflexii optice. E de admirat cum  oameni de diferite religii și naționalități și-au făcut loc pe acest ținut conviețuind fără alte dispute și răutăți, cînd în restul țării românii nu încap de unguri și invers, ortodocșii de catolici și tot așa. Acest mic colț de Rai, clișeic vorbind, e un bun încărcător de baterii personale ce se lasă devoalat, sfîșiat de energie și iubit în taină.