CATALIN APOSTOL: “Nu prea mai vreau sa ma consider jurnalist. Am asa o mica jena pentru aceasta titulatura”

Nu e moldovean, dar simte ca una din radacini se afla in zona asta. Trompete au rasunat in fata spitalului atunci cand a vazut lumina unei zile insorite de primavara. S-a nascut in Iasi, a copilarit in Ploiesti, iar acum supravietuieste vacarmului din Bucuresti. Catalin Apostol este reporter al revistei “Formula AS” si realizeaza de cinsprezece ani reportaje si documentare pentru Televiziunea Romana. De curand, s-a lansat pe piata cinematografiei romanesti cu filmul “Umilinta”, realizat in urma unui reportaj video, al carui scenariu  a fost redactat in doua zile si  a primit premiul special HBO.

“Ma, eu asta sunt”

Giorgiana Astefanei: Din exterior privind, cum vi se pare mass-media zilelor actuale si cum reusiti sa va construiti povestile?

Catalin Apostol: Mie nu mi s-a intamplat sa nu-mi iasa o poveste, am plecat sa o realizez atunci cand am fost incredintat ca lucrurile vor iesi asa cum vreau. Depinde foarte mult si modul in care le vorbesti oamenilor. In general ziaristii dau buzna. Eu sincer sa fiu, nu prea mai vreau sa ma consider jurnalist. Am asa o mica jena pentru aceasta titulatura, care din punctul meu de vedere s-a compromis in Romania. Chiar profesionalismul lui s-a depreciat. Vedem la televizor: reportajul a cam disparut, e o chestie de lux in ziua de azi. Jurnalistii de acum stau ciorchine la usile unor institutii pentru niste declaratii stupide. Ca sa nu mai vorbesc de autenticitatea care nu mai e, toate lucrurile se interpreteaza, toate talk-show-urile, sunt de fapt niste denaturari si niste lucruri care au in spate niste interese.

G.A.: Sa-nteleg ca acum tindeti spre titulatura de regizor?

C.A.: Nu neaparat. Sunt proaspat lansat. Hai sa zicem ca ma numesc reporter, imi place chestia asta. Reporter inseamna ca scriu povesti, cunosc oameni, locuri. Daca intri in lumea asta, ele vin in mod firesc la tine. E un spatiu inepuizabil. Oriunde te duci gasesti o poveste. Fiecare om are un univers care poate fi exploatat din care sa iasa un material publicabil.

G.A.: V-ati lansat in presa la putin timp dupa Revolutie, cum ati fost privit?

Catalin Apostol: Inainte scriam proza. Am facut o facultate tehnica desi nu aveam nicio legatura. M-am chinuit tare de tot, bine nici nu am terminat-o, nu am sustinut licenta. Pentru ca a venit Revolutia am zis “frate, eu trebuie sa fac ce-mi place”. Inainte nu aveam unde sa scriu, presa era propagandista, piata era ocupata cu reporteri de calibru, cum ar fi Cornel Nistorescu care e „taticul reportajului“. Dupa Revolutie am inceput usor-usor sa scriu la un ziar, cotidianul “Viitorul romanesc”, care era al lui Viorel Catarama, a aripii tinere a PNL-ului si dupa aia am trecut la “Zig-Zag”, care era foarte in voga la acea vreme. Dupa aia am fost la revista “Express”, care era si mai in voga, condusa de Nistorescu. In ‘95 s-a desfiintat  “Express”-ul si m-am dus la Pro TV, care se lansa pe vremea aceea, la Andrei Boncea si i-am spus “ma, eu asta sunt” si i-am lasat un teanc de ziare. Fusesem in Franta si am vazut acolo niste reportaje facute de francezi despre Romania, care m-au marcat foarte tare.  Au francezii au stilul lor aparte de a face reportaj, de care m-am apropiat foarte mult si pe care cred ca mi l-am insusit intr-un fel. Atunci mi-a aparut licarul asta “trebuie sa ma duc spre directia asta de presa video”. Boncea a citit textele si a doua zi am batut palma. A fost o emisiune acolo “Povesti adevarate”, care a iesit din grila de programe mai tarziu, apoi m-am dus la Tele7abc, unde am lucrat ca reporter trei ani cu Dana Deac, dupa care aproape toata echipa ne-am mutat la TVR. Cred eu, ca Televiziunea Romana este singura televiziune care iti poate oferi prilejul asta de a face documentar si reportaj si in acelasi timp jurnalismul profesionist, care mai exista pe ici pe colo, dar in rest nimic.

G.A.: Daca va referiti la emisiunea de pe ProTV “Romania, te iubesc!”, nu v-ati gandit sa va intoarceti acolo?

C.A.: Nu nu, pentru ca e un ritm prea alert. Acolo e mai mult un soi de ancheta sociala, de care eu m-am indepartat mai mult. Sunt mai mult pe directia documetare, lucruri mai asezate si mai minutios lucrate.

„Nu mai vreau sa dau buzna in viata si sufletul oamenilor“

G.A.: Realizarea documentarelor si a reportajelor se vede ca a dat un oarecare plus  filmului “Umilinta”, v-a influentat mult si in elaborarea scenariului.

C.A.: E adevarat ca ma ajuta faptul ca am facut teren si ca am cunoscut oameni. Mi s-a format un reflex de a-i asculta, de a inregistra limbajul lor, ticurile lor verbale. Erau momente la filmare unde vorbeam cu actorii, de exemplu lui Costel Cascaval i-am spus: „Costele, daca tu simti ca nu se pliaza pe tine, nu-ti sta tie bine cu o anumita expresie, adapteaza replicile“ la care el mi-a raspuns “Cum sa schimb, este perfect asa, sunt autentice”.

G.A.: Ati avut vreo oarecare revelatie in ceea ce priveste realizarea vreunui reportaj sau ati avut o idee prestabilita?

C.A.: Am avut asa niste schimbari de atitudine in fata profesiunii. De exemplu, atunci cand am mers sa fac o poveste despre malpraxis. Era un documentar cu mai multe cazuri, iar una dintre povesti era despre un copil care murise in urma unei operatii banale de polipi. A trebuit sa ajung sa vorbesc cu parintii cam dupa o luna jumatate de la tragedie. Bineinteles ca la inceput s-au bulucit toti ziaristii la ei, care erau indurerati si revoltati. A trebuit sa merg sa fac o poveste mai ampla. Am mers la ei acasa in Braila si oamenii au fost foarte primitori si ma rog au acceptat sa vorbeasca, desi erau oarecum resemnati la gandul ca nu se mai poate face nimic, dar venirea mea acolo parca le-a mai dat o speranta in plus. Am stat de vorba, mi-au povestit de-a fir a par si la un moment dat mi-au pus chiar o inregistrare cu copilul facuta inainte de operatie. Taica’su se juca cu el pe holul spitalului si l-a pus sa recite o poezie. In momentul ala, filmam si am zis “opreste camera, gata”, de atunci mi-am spus ca nu mai vreau sa fac povesti de genul asta si nu mai vreau sa dau buzna in viata si sufletul oamenilor, mai cu seama cand oamenii aia isi fac sperante. Eu nu pot sa le dau sperante desarte. Nu puteam sa-i mint, eu m-am dus pana la urma sa-mi fac treaba. Se-ntampla uneori sa mai rezolvi anumite cazuri printr-un demers jurnalistic, dar foarte rar si atunci e cu ajutorul oamenilor.

“Nu cred ca jurnalistul poate vindeca”

G.A.: Dupa mai bine de 15 ani de televiziune, au fost astfel de cazuri pe care prin intermediul camerei le-ati rezolvat?

Mi s-a intamplat dupa un reportaj care a fost premiat la APTR (n.r. Asociatia Profesionistilor de Televiziune din Romania) despre o femeie care furase niste bani, “Foame si pedeapsa” se numeste. Avea zece copii si era condamnata. La vremea  aia cand se intampla povestea avea patru copii si ca sa scape de inchisoare in fiecare an mai facea cate unul. Cica asa se nimerea si pentru ca nu putea s-o bage la inchisoare fiind insarcinata. In felul asta a ajuns la zece copii, pana cand am preluat eu povestea. Furase trei sute de mii de la un vecin la care facea menajul, doarece nu aveau copiii ce manca, ca mai apoi sa-i puna pe ascuns. Victima si-a retras plangerea, dar pentru ca justitia este asa cum este, a continuat  condamnarea. Dupa ce am facut reportajul asta care a fost dat in preajma sarbatorilor de iarna acum 6-7 ani, a fost o reactia uluitoare din partea oamenilor care l-au vazut. Presedintele tarii a gratiat-o si dintr-o data oamenii aia au devenit miliardari. Aveau conturi in banci si si-au facut casa. Pana la urma jurnalistul are ceva cinic. Nu vinde. E o pacaleala asta. Dimpotriva starneste, e ceva urat, parsiv.

G.A.: Atunci dumneavoastra cu materialul acesta ati vindecat sau ati starnit?

C.A.: Cu povestea asta cu copiii am vindecat pe moment, dar dupa aia familia devenise cea mai bogata si dusmanita din sat. Asa ca, nu cred ca jurnalistul poate vindeca, poate doar asa la nivelul sensibilitatii umane si al publicului, dar asta daca ai tu grija si respect fata de ceea ce faci. Daca abordezi subiectele astea intr-un mod responsabil si tandru fata de spectator, cititor. Atitudinea asta a disparut din pacate. De aceea oamenii se duc in directia asta a autenticitatii, a respectului fata de ei. Ei vor sa se recunoasca in ceea ce citesc. Mai mult decat atat spiritul patriotic, televiziunile toate nu fac decat sa anuleze  sentimentul asta, sa frustreze romanul, sa-i dea in cap, ca e dobitoc, ca e prost, dar el insusi este asa pana la urma. Si vin strainii si spun cat e de bine. Avem probleme, da, dar dincolo de toate astea avem lucruri frumoase pe care nu prea stim noi sa le valorificam, tocmai din cauza acestor emisiuni care anuleaza romanul din noi, anuleaza orice sentiment pozitiv. Nu sunt adeptul narcisismului asta stupid, patriotic nici vorba. Trebuie sa critici. Eu de ani de zile asta fac, dar nu asa ostentativ sa fie un fenomen, sa creez o depresie nationala. Ca asta fac televiziunile, iar “Formula AS” este exact opusul. Chiar si Televiziunea Romana este cu totul altceva, are un aer decent. Trebuie sa existe un respect fata de demersul tau si in cele din urma fata de public.

“Raurile alea au inundat pentru ca ele isi cautau de fapt albia lor. Asa se petrece si cu oamenii”

G.A.: Care au fost impedimentele de care v-ati lovit in realizarea documentarului “Cuibul de cuci”, in care faceti publica povestea unor oameni internati in Spitalul pentru bolnavi neuropsihici de la Calinesti? Cum ati reusit sa-i convingeti sa nu se simta incomodati de camera?

C.A.: Mai greu a fost cu formalitatile astea birocratice, dar cu oamenii nici vorba. Oamenii vor sa spuna povestea lor, mai ales aceia care nu mai au nicio speranta. In epilog ai vazut cum povestea Florin, unde practic a iesit din rolul lui si a devenit el insusi care spunea „gata am terminat treaba, am terminat rolul de spus, acum voi plecati, eu raman aici“. Pentru ei e o lumina in viata atunci cand apare cineva care ii mai asculta. Cum imi spunea cineva la Rosia Montana “ce ma bucur ca ati venit, pentru mine e ca o mangaiere”. Depinde si cum il asculti, daca te duci la el cu intrebari pe hartie e mai greu sa te duci cu gandul acolo unde vrei tu, asa lucrurile iti vin spontan.

G.A.: Va e frica de anularea identitatii individului?

C.A.: Bineinteles ca mi-e frica. Am asa un instinct de aparare. Iar toate astea duc la o forma de alienare a individului. E o foarte mare problema a timpurilor in care traim, e foarte limpede lucrul asta. Parerea mea este ca lucrurile nu vor avea sorti de izbanda. Cred ca totusi oamenii au inca resurse. E vorba de metafora aia cum se-ntampla mereu  cu inundatiile acelor rauri pe care Ceausescu le-a deviat cursul, ca sa faca ei nu stiu ce baraje sau alte chestii, raurile alea au inundat pentru ca ele isi cautau de fapt albia lor. Asa se petrece si cu oamenii. Pana la urma exista o revolta a sinelui si lucrurile nu pot merge pana la sfarsit. Exista o revolta a lucrului cel mai ascuns din om. Asa sunt legile firii, nu ai cum sa le anulezi.

G.A.: Revenind la filmul proaspat lansat, Dan Puric a spus ca “Umilinta” este “o poveste pe care Dumnezeu v-a soptit-o la ureche”, totusi e poveste in care omul e tras de ureche de Dumnezeu?

C.A.: Dumnezeu nu trage de urechi, dar fortand putin lucrurile da. Demersul meu a fost tocmai asta. Desi mi-e greu sa vorbesc, mai degraba vreau sa se subinteleaga decat sa le fac explicite. Metafora e clara, raul care colcaia acolo este practic ingropat sub ape si cel care se salveaza e doar acest Dumitru care o face cu pretul unei jertfe.  Are semnificatii crestine, dar intr-un mod cat se poate de discret. Nu e nimic ostentativ acolo. Nu sunt simboluri. E o poveste spusa cat se poate de simplu.

G.A.: Pe o tabla de sah, nebunul ar fi Dumitru, dvs.  cine sunteti?

E o intrebare complicata, cred ca as fi regele (rade). Dumitru nu e nebunul, el pentru ceilalti din sat, da, e nebun. Eu nu am ce sa fac acolo pe tabla de sah, e lumea pe care, intr-adevar, am cladit-o eu. Dar sunt inafara ei.

Iubiri în pijamale reci

De cîteva zile tot am fluturi în stomac. Nu-s datorită sau din cauza nu știu căror ochi bărbătești ci dimpotrivă, m-am îndrăgostit de oamenii pe care România îi are și pe care nu reușește să-i promoveze.

Vechea mea dragoste rămîne Ana Blandiana! Atîtea amintiri legate de ea am, că nici nu-mi vine să cred că-mi aparțin. Au trecut doi ani de cînd am dansat la focul de tabără de la Școala de vară de la Sighet. Și nu cine știe ce dans, de la ea am învățat pasul maramureșenesc. Anul trecut am revăzut-o în același context, într-adevăr cu doar cîteva luni în plus adăugate la a sa vîrstă, unde sufletul de copil și dragostea pentru Memorialul Sighet i-au creionat zîmbete pe chip. Am revăzut-o din nou la Romexpo la Tîrgul de carte „Gaudeamus” din noiembrie 2011, de data aceasta lansînd două cărți aflate sub egida Fundației Academia Civică, al cărei Director General este. Am făcut interviu cu ea, niciodată nu aș fi visat că o sa avem minuțelele noastre private pentru cîteva întrebări! A fost Magnific! Și să nu uit, am fost întrebată de multe persoane dacă nu a murit. Ana Blandiana e din generația lui Nichita Stănescu și nu a murit, așa cum nici Nicolae Manolescu (cel cu Arca lui Noe, o carte pe care am citit-o si răscitit-o în liceu, datorită profei de limba română) nu a murit. Iubește să se retragă împreună cu soțul dumneaei, Romulus Rusan, în vacanțele de iarnă și vară la sat, unde telefonul sau televizorul cu tîmpenii nu o deranjează, iar inspirația pentru poezii e omniprezentă.

A doua persoana este Dionisie Vitcu. Am fost îndrăgostită literar de el, încă din liceu, cînd în cadrul unui concurs de literatură mi-a înmînat o diplomă importantă la vremea aceea pentru mine. Luasem nu știu ce premiu pentru creație. L-am revăzut în cadrul unei ședințe de cenaclu prima dată fiind acolo ca participantă, a doua oară ca invitată. Eu eram invitată să vorbesc alături de dumnealui despre viața literară a tinerilor și despre internautică?! Mamă cîte emoții s-au mai perindat în ziua aia în sufletul meu, era un fel de cavalcadă în mine. Cavalcada aceea cu care m-a obișnuit mama de prin revistele ei de goblenuri cînd eram mică. Ne-am revăzut. Mai bine de trei ore am stat la taclale într-o cameră mică și calduroasă, la ale cărei ferestre trei porumbei discutau și ei. Cred ca ne-ar fi prins pe puțin cinci ore, dacă nu trebuia să fug de-a dreptul la o piesă de teatru de la TNI (n.r. Teatrul National Ieșean). Adoră teatrul și speră să joace în piesa de deschidere a teatrului mare. Ultima dată cînd am vorbit la telefon (acum o lună), era pe platourile de filmare din Buftea. 

Că tot am pomenit de teatru mai sus. A treia persoană e din mediul ăsta. Ce înseamnă pentru tine „un om de treabă”? Eu cînd zic asta mă gîndesc că acea persoană e una comunicativă, care nu se uită cu superioritate la tine, că vai cine e ea, ce-a făcut la viața sa. O persoană cu coloană verticală, plină de sfaturi, chiar dacă nu conștientizează că atunci cînd o asculți tu ești ochi și urechi la ceea ce zice și încerci să „bagi la bibilică” ceea ce-ți spune. Persoana asta e Constantin Pușcașu. Știu că nu am fost la prea multe piese în care a jucat, dar am promis că voi lua drumul ăsta. În februarie apare Ghost Rider Two, filmul cu Nicolas Cage în care apare și el în cîteva secvențe. Cu cîtă mîndrie de-a fi singurul actor român din acest film mi-a povestit cum au fost filmările și cum se comportă străinii cînd realizează un film! Apropo, am fost la Mizantropul datorită lui, a fost foarte frumoasă piesa! Chiar merită toți banii!

Am adus vorba mai sus și de film. Da. O persoană foarte ok este și regizorul Cătălin Apostol. Foarte sinceră persoană! Mi-a dat DVD cu filmul „Umilința”, ce nu se găsește pe Internet, doar trailer-ul este. Foarte frumos film inspirat din realitate după un reportaj, păcat că nu a fost mediatizat atunci cînd a apărut în cinematografele românești (martie 2011)!  Este jurnalist de profesie, lucrează la Televiziunea Română la emisiunea „Dincolo de harta” de 14 ani și realizează reportaje pentru revista „Formula AS”, i-am citit și eu cîteva. Sunt pline de imagini și se simte un aer boem printre rînduri. Le scrie noaptea, cînd telefonul nu-i mai sună, iar liniștea îi crează mediul favorabil scrisului și ideile-i curg precum Mureșul din Hășmașul Mare. A primit premiul APTR (n.r. Asociaţia Profesioniştilor din Televiziune din România) pentru „Cuibul de cuci”, un reportaj tulburător realizat într-un spital de nebuni din județul Prahova. Două ore am stat la povești, două ore am devoalat (sper) un jurnalist :D, două ore de învățăminte și cuvinte pline de tîlc. 

Va urma...

Alexandrina. Interviu cu un copil-adult

Cu siguranta multe persoane s-au incantat in weekend-ul trecut (17-18 decembrie 2011) in Mojo Bar si in Dublin Pub cu vocea melodioasa a artistei basarabence, Alexandrina Hristov. Printre iscalituri pe bilete, fotografii si lumini care mai de care mai colorate, aceasta imi zambeste pe sub palaria veche de peste 100 de ani in care atasat avea un avion de aur. Ochelarii omniprezenti la concertele ei parca ii creaza o viziune tot mai larga asupra publicului si in acelasi timp o lume numai a ei, printre fluturi, pasari, avioane, flori de liliac, femei dietice si pijamale reci.

"Sunt eu o fire mai copilaroasa, nu m-am maturizat complet."

Foto: Gabriela Dobos

Giorgiana Astefanei: Esti impacata cu ceea ce ai, spui intr-un interviu, ce mai vrei sa faci in continuare in viata muzicala?

Alexandrina Hristov: Foarte multe am de facut. Am multe albume in minte, multe concerte, multe idei. Una dintre ele se va materializa in concertul-spectacol “Vis in vis” ce va avea loc la Teatrul de pe Lipscani cu o trupa de actori, Fantasmagoria se numeste, si-o sa fie altceva decat ceea ce am facut pana acum. Dupa aceea va fi si un turneu prin tara.

G.A.: Spui ca “Om de lut” este copilul tau unul frumos si gingas, rafinat si expresiv, dat fiind ca acesta are majoritatea calitatilor cum va fi urmatorul?

A.H.: Eu am mai multi copii. Toate tablourile mele sunt copii. Va fi la fel de iubit si la fel de gingas pentru ca asta simti. Va fi cu siguranta unul diferit.

G.A.: Semnificatia numelui tau releva o fire independenta, daca e sa dam putin timpul inapoi cam asa e, ti-ai lasat amprenta asupra tablourilor tatalui tau, te-ai casatorit devreme si ai fost o mama-studenta.

A.H.: Stiam ca Alexandrina e o specie de magnolia, dar semnificatia asta chiar ma reprezinta.

G.A.: Stiu ca mama ta s-a stins cand tu aveai 13 ani, care este cea mai frumoasa imagine pe care o ai cu ea?

A.H.: Mama era o femeie deosebit de frumoasa din toate punctele de vedere, era foarte calma, inteligenta. Avea mainile foarte frumoase, mainile miroseau a menta, ne facea placinte, mancare boiereasca in weekend si ne iubea foarte mult.

G.A.: Cat de fidela este copia mamei tale, pe numele de Alexandrina?

A.H.: Incerc sa fiu ca mama pentru mine intai si in mod automat pentru copilul meu.

G.A.: Spui ca doar in amintire se mai intoarce copilaria in tine...

A.H.: Sunt eu o fire mai copilaroasa, nu m-am maturizat complet. Sunt intre copil si adult si sper ca asa o sa raman.

G.A.: Decat sa stai cu alti copii, tu preferai sa stai in casa sa cosi papusi, sa canti in fata oglinzii, sa scrii si sa pictezi. Ce se reflecta in oglinda acum?

A.H.: Aveam o lume a mea atunci… Iubirea. Da, ea se reflecta.

G.A.: Care e desenele animat al copilariei tale?

A.H.: Vini Pu (n.r. Winnie the Pooh), am crescut pe filme rusesti, care erau si sunt pentru mine niste desene de referinta chiar si acum si in acelasi timp si pentru noile generatii.Valiusa (n.r. Valentina) le stie, trebuie sa stie ce stiu si eu.

"Mie nu-mi place sa semnez contracte. Eu fug de contracte!"

G.A.: Filmul Trois femmes de Moldavie a reprezentat rampa ta de lansare in muzica. Ti-a trecut prin minte ideea ca vei renunta la publicitate (n.r. realiza etichete de vinuri) pentru muzica?

A.H.: Nu niciodata. Paul (n.r. Paul Cuzuioc) pe vremuri era student la Regie la Viena si pentru facultate trebuia sa faca un documentar. Asa a avut ideea de a-l face in Moldova si m-a ales sa fiu una dintre protagoniste, deoarece eram in contrast cu celelalte doua personaje. Astfel, dupa ce au aparut trei melodii de-ale mele pe coloana sonora a acestuia, fiind apreciate am venit in Romania.

Foto: Gabriela Dobos

G.A.: Si totusi, ai mai bine de cinci ani de cand esti in Romania, sufletul tau insa, ramane in Basarabia.

A.H.: Sufletul meu e acolo unde merg, nu e nici in Basarabia, nici in Romania. Imi place in Romania ca am un public extraordinar care ma iubeste. In Republica Moldova am cantat doar de doua ori, asadar, publicul meu e aici, in Romania. O sa merg la un moment dat acolo, numai ca nu are cine sa se ocupe de organizarea unui concert, imi doresc sa cant si acolo, evident.

G.A.: De ce nu ai incheiat contracte sa ai propriul tau producator si ai inregistrat singura melodiile?

A.H.: Pentru ca e mai simplu asa. Eu cred in ceea ce simt si mie nu-mi place sa semnez contracte. Eu fug de contracte si niciodata nu stii ce subinteleg ele. Plus ca sunt o fire independenta, nu-mi vreau sa-mi impuna cineva cum sa cant, ce sa fac.

G.A.: La 20 de ani, ce ai gasit tu “printre flori”?

A.H.: Un copil. El mi-a dat un impuls ca sa scriu muzica astfel, am inceput sa scriu de la 20 de ani cand s-a nascut Valentina.

G.A.: In Mojo data trecuta cand ai fost alaturi de tine a cantat si o fetita, pe Valentina ai lua-o in concerte sa cante alaturi de tine?

A.H.: In functie si de alegerea ei. Daca o sa-si doreasca eu o astept cu bratele deschise. Eu i-am spus ca daca o sa invete bine la scoala de muzica si o sa fie buna in ceea ce face, face harpa si pian, o s-o iau in trupa cu onorariu (rade).

G.A.: Cum e Alexandrina acum?

A.H.: A cantat toata viata, dar nu credea c-o sa cante pe scena pentru public.

Interviu cu un corifeu al folkului romanesc, Mircea Vintila

Statura impunatoare de la prima vedere ii da un aer de maestru, iar dupa un schimb scurt de replici spiritul ludic iese la suprafata creionandu-se pe chipul sau. Amestecand meticulos zaharul in cafea, imi povesteste cum Pasarea Colibri a devenit mai iubita de catre public decat pasarea Phoenix. Mircea Vintila brambureste pe drumurile vietii fara regrete (poate doar disparitia Motului Florian Pittis), fiecare concert dandu-i senzatia ca i-ar aduce ani de tinerete. 

„Eram derbedeu, dadeam cu pana. Vroiam trupa”

Giorgiana Astefanei: Aveati 22 de ani cand ati cantat pentru prima data intr-un festival in 1971. Cum ati inceput acest drum? 

Mircea Vintila: Cand au aparut trupele mari ca Beatles sau Rolling Stones, fiecare vroia sa-si faca o formatie. Eu am inceput sa cant cu niste prieteni de-ai mei ca solist vocal. Problema mare a fost cea a instrumentelor. Intr-o duminica dupa amiaza, la radio era o emisiune prezentata de Cornel Chiriac, Metronom se numea, celebra pe vremea aia si l-a adus in discutie pe Bob Dylan care canta acompaniat numai de chitara si de muzicuta. Mi-am pus intrebarea atunci „eu de ce nu as putea aparea asa?”, pentru ca era mult mai convenabil dat fiind faptul ca statii nu aveam, microfoanele lipseau, iar de chitari numai noi stim cat de greu puteam face rost. Si am debutat in 1968 intr-un Cenaclu studentesc la Casa de Cultura din Bucuresti, „Atlantida” se numea si era condus de Radu Anton Roman. In festivalul din 1971, tot unul studentesc, am cantat la Clubul „303” al Politehnicii. (Rade) Noi ii spuneam „3 gaura 3”, eram studenti si iti dai seama ca trebuia sa inventam tot felul de cuvinte si de titulaturi din astea haioase, a fost primul festival studentesc de folk.

G.A.: V-a placut muzica de mic, ati studiat chiar si viola, insa ati urmat Institutul de Constructii. De ce nu v-ati urmat pasiunea?

M.V.: Asa se obisnuia pe atunci, cantaretii nu erau boschetari, erau oameni care faceau facultate. Nu eram pregatit pentru Conservator. Am dat la Institutul de Constructii in primul an si am vrut sa stau ca sa nu ma ia in armata si sa ma pregatesc sa intru la Conservator. In primul an am intrat la Instalatii, iar in al doilea an la Masini si Constructii, apoi au inceput spectacole si nu mai aveam timp sa ma pregatesc nici pentru facultate si nici pentru Conservator. Am terminat facultatea, insa nu mai avea nici un rost sa dau la Conservator.

G.A.:: Atunci, de unde ati furat meserie?

M.V.: Educatie muzicala am avut inclusiv din familie, nasul meu fiind violonist si dirijor intr-o orchestra de amatori. El m-a invatat sa cant la viola, am dat la scoala de muzica, dar pentru ca nu mai era loc la vioara am fost primit la viola si am terminat Scoala nr. 3 din Bucuresti. Tata mi-a facut cadou o chitara spaniola, nasul meu a inceput sa ma invete chitara clasica si sa ciupesc, insa eu eram derbedeu, dadeam cu pana. Vroiam trupa pentru ca abia aparusera la vremea aceea si era mare nebunie.

G.A.: Cum era privit folkul dupa Revolutie?

M.V.: A fost o perioada groaznica, au aparut posturile de televiziune si nu a mai avut treaba nimeni sa vina la spectacole. A tinut cam doi ani aceasta situatie, puteai lasa portile deschise la Polivalenta si tot nu venea nimeni la concerte.

 „Dar formatia Pasarea Colibri cand mai vine?”

G.A.: Dan Iliescu, solistul de la Timpuri noi spunea intr-un interviu ca „un gropar are nevoie de morti, un politist are nevoie de hoti, un doctor are nevoie de bolnavi, iar un artist are nevoie doar de inspiratie”, pentru dvs. cum vine aceasta?

M.V.: Este un dar de la Dumnezeu, e nevoie de o interpretare foarte buna, dar este vorba si de creatie. Pentru a putea ajunge la performanta trebuie sa muncesti enorm. Nu tine doar de modul in care privesti un copac si cum sunt frunzele sale si gata, vine inspiratia, nu e asa. Sunt anumite momente care te inspira, diverse situatii, dar vorbind de creatie sunt foarte multe lucruri care te pot inspira, insa ce iese din tine e foarte important. 

G.A.: Nu va plac antologiile muzicale pentru ca miros a final de cariera, totusi in 2005 la insistenta publicului ati scos „Opere si operete”. Bilanturi asupra carierei faceti?

M.V.: Eu imi doream un album nou, dar daca stai sa observi cu atentie peste tot in lume exista albume ce cuprind colectii. „Opere si operete” a avut un succes uimitor. Au trecut multi ani si era bine sa fie rearanjate si reorchestrate. In ceea ce priveste bilanturile - nu, nu fac, fiindca m-as lua cu mainile de cap. E bine sa mergi inainte, sa investesti atat in sunet, cat si in prezenta scenica si in spectacol, nu e suficienta o simpla cantare. Daca vrei sa prezinti un spectacol mare, trebuie sa te pregatesti.

G.A.: Ati fost peste 30 de ani alaturi de Florian Pittis pe scena, ce imagine va trece cu el prin minte atunci cand ii auziti/pronuntati numele?

M.V.: Imi amintesc momentul din 1974 cand el aflase ca "e unul care canta bine la cenaclu”. A venit dupa un concert la Liceul Sincai din Bucuresti impreuna cu Anda Calugareanu si Andrei Aldea si m-au vazut intr-un spectacol. Retin ca era imbracat in celebrii lui blugi si avea o ie. M-au ascultat si le-a placut teribil, astfel ca am ramas de atunci prieteni si am muncit impreuna 35 de ani.  

G.A.: Cum s-a format „Pasarea Colibri”?

M.V.: Era un spectacol de sarbatori la Ramnicu Valcea al formatiei Phoenix la care eram prezenti si eu, Florian Pittis si Mircea Baniciu. Publicul cunostea formatia Phoenix, insa nu auzisera de noi. Baniciu canta in ambele. Eu eram in recital cu Motu’ si incheia spectacolul Mircea Baniciu, iar formatia Phoenix canta cu alt vocal. Ca o gluma, am propus sa ii facem lui Baniciu formatia lui si asa au ajuns pe scena „Mircea Baniciu si formatia Pasarea Colibri”. Era mai intai Phoenix si apoi Colibri, o pasare mai mica. A fost un spectacol foarte bun, iar dupa terminarea lui au venit persoane din public si au intrebat cand mai vine formatia Pasarea Colibri. Usor, usor, dintr-o gluma a devenit o treaba serioasa care a durat noua ani de zile. 

G.A.: In afara de faptul ca regretati disparitia Motului Florian Pittis, ce mai regreta Mircea Vintila?

M.V.: Ii simti lipsa pentru ca te consultai cu el, era un baiat care stia atat de multe incat trebuia sa te consulti cu el. El iti raspundea imediat, nu exista sa nu-ti spuna ceva si totul era constructiv. In viata de zi cu zi nu am ce sa regret si nici sa-mi para rau.

G.A.: Ciocu - asa sunteti numit de prieteni. De unde a pornit denumirea asta?

M.V.: Asta era in perioada de copilarie, asa eram obisnuit. Cei de pe strada mi-au spusMirciocu si de aici a rezultat Ciocu. Multi imi spun „maestre”, dar nu-mi place, suna a distanta. „Domnule Corifeu” - asta imi place insa, suna si frumos si pretios, Andries (n.r. Alexandru Andries) imi spune asa si suna mai apropiat.  

„Americanii erau fascinati de vocea lui Pittis”

G.A.: Cum e folkul de azi, cel cantat de tineri?

M.V.: Ei se exprima, dar nu au nici un pic de forta. Canta foarte multi, insa nu e suficient sa canti doar la festivalurile de folk. Pe mine ma intereseaza cantaretul profesionist, l-ai pus la Sala Palatului pe afis, lumea a cumparat bilet si s-a umplut sala. Asta s-a intamplat cuPasarea Colibri. La spectacolul de 11 ani s-a pus afisul, a functionat internetul si sala a fost plina. Ne-am speriat si noi pentru ca stim este o perioada destul de dificila, iar biletele sunt foarte scumpe si cu toate aceste au venit familii intregi: sot, sotie si copii. Acesta este spectacolul profesionist, unul la care lumea isi doreste sa vina ca la un spectacol de teatru si sa cumpere bilet. Pe mine ma intereseaza foarte mult profesionalismul.

G.A.: In 2003 v-ati despartit de acest grup, insa anul trecut ati cantat alaturi de Mircea Baniciu la Sala Palatului melodii ale acestei formatii mari a folkului romanesc.

M.V.: Motu’ a spus „Daca suntem doi nu e Pasarea Colibri, dar daca sunt trei este” si probabil acolo sus el a fost foarte bucuros de ceea ce a iesit. Baniciu si-a facut un spectacol intitulat „Mircea Baniciu si prietenii”, am fost si eu si Leo Iorga si Gyuri Pascu. Eu i-am zis din start ca nu vin decat atunci cand stiu ca am compus o melodie noua pentru ca nu as fi vrut ca el sa cante „Esarfa in dar”, iar eu „Mielul”. Mai trebuia lucrat la momentul acela Florian Pittis, dar lumea a fost tare multumita si mai vroia.

G.A.: Cum era privita formatia de catre ochii strainului din SUA, de exemplu?

M.V.: Romanii de acolo stiau melodiile vers cu vers. Am cantat la Ambasada din Washington si au fost invitati si romani si straini. O chestie extraordinara a fost cand recita Pittis. Americanii stateau si se uitau, nu intelegeau nimic, dar erau uluiti. Si nici nu intrebau pe cineva ce spune, erau pur si simplu fascinati de vocea lui Pittis. Foarte interesant era cum il ascultau.  

G.A.: „Miruna” are o poveste foarte frumoasa si in acelasi timp trista, deoarece fata de care v-ati indragostit in studentie s-a stins din viata acum ceva vreme. Cum a fost faurita melodia?

M.V.: Sunt distante atat de mari intre cele doua melodii cu acest titlu. Miruna a aparut in perioada aia frumoasa a studentiei. „Un celebru si foarte bun coleg de facultate” era Andries, care a facut si el o melodie pentru fata asta pe care a cantat-o doar de doua ori. Eram derbedei. La un spectacol, mama ei ne-a spus ca "ne batem joc de fata ei pentru ca ea nu are niciodata pantalonii rupti la spate". Si dintr-o gluma frumoasa a iesit un cantec frumos. Au fost doar doua strofe la inceput. Dupa ce am cantat-o, ce dezastru a fost in sala aia! Miruna mi-a spus dupa spectacol ca avea impresia ca toata lumea se uita la ea. Era ingrozita, era disperata.

G.A.: Cat de brambura este viata lui Mircea Vintila?

M.V.: Azi sunt aici, maine sunt acolo. Bramburim pe drumurile vietii, ne intalnim, cantam, stam impreuna, vorbim. E brambura, e bine!

Interviul se gaseste si pe site-ul de cultura AltIasi.ro, dand click aici.

Fericire de cămin!

Iubesc starea de bine! Cine n-o iubește?! Ideea e că unii iubesc starea asta atunci cînd se uită la meci, cînd își cumpără o rochie nouă (încărcată de paiete), cînd tocurile întrec măsura, făcîndu-le să pară nişte „turnuri Eiffel” sau Big Ben, cînd au reușit să fenteze cu restanțele în sesiune, cînd se joacă NFS (ăsta ştiu că era pe „vremea mea”), cînd mănîncă nu ştiu de shaworma cu maionezăăă multăăă şi lista poate continua.

În pofida faptului că în ultima perioadă m-am alăturat bufniţelor şi liliecilor şi am ieşit doar o dată cu întunericul la „lumină”, am descoperit părţi ale universului ieşean pe care lumina zilei nu le poate scoate în evidenţă într-atît cum Luna le reflectă: bustul lui Horia din Parcul Gulliver; cele trei leagăne ce pe la miezul nopții ne duc mai „aproape de cer”; Teatrul Național de pe care acea pînză inestetică a fost dată jos; luminile ce colorează Uzina cu teatru; bulevardul Ștefan arată diferit noaptea, e mult mai liniștit și simpatic; afișele din pasaj cu Jiu Jitsu ne dau de furcă de fiecare dată cînd le vedem; mutrele maneliștilor de la capătul pasajului au prins de cîteva seri mustăți și ochelari, iar camerele de filmat ale Muzeului Unirii de pe Lăpușneanu înregistrează niște nebuni care se strîmbă de fiecare dată cînd le văd. 

Fugim pe trecerile de pietoni ale căror semafoare ne arată acel omuleț care mai are două secunde și aleargă mai ceva ca Haiducii lui Șapte Cai; suntem des claxonați pe stradă; filmele 3D la Mall par a avea mai mult farmec atunci cînd sticla de Cola e sub scaun, iar popcornul printre mîneci; cartofii prăjiți cu ton la conservă, ouă fierte și brînză topită au alt gust la 4 dimineața... știm că Cezariana ne iubește cînd trăncănim oalele și îi disturbăm visele cu Fuego!; începem să-i cunoaștem pe omuleții care suflă în pungile fără prenandez, să ne familiarizăm cu liniile de tramvai închise din dealul Copoului și să cîntăm la ora „doi” (cum spune un prieten de-al meu bihorean) în foișorul de la Agronomie zdrăngănind o chitară. Și totuși prietenul nostru pe nume Peppfer e omniprezent. :-D 

Mai sunt cîteva zile pînă la concertele pline de „har” ale lui Fuego și în sfîrșit scăpăm de calendarele handmade ale colegei de cameră, Cezariana! Fericirea noastră va fi astfel deplină! Uraaaaaaaaaaa!