Interviu cu Ana Blandiana

“Lipsa unui «acasă» sunt convinsă că nu numai m-ar fi împiedicat să scriu, dar cred că pînă la urmă m-ar fi omorît”

Copilăria și maturitatea gîndirii se-mpletesc în volume de versuri, a cunoscut cenzura lui Nicolae Ceaușescu prin cel mai controversat personaj al operei sale, motanul dictator cu numele de Arpagic prin care era ironizat conducătorul. Talentul i-a fost răsplătit prin numeroare premii naționale și internaționale, printre care se numără: Premiul de literatură pentru copii al Uniunii Scriitorilor (1980), Premiul Internațional "Gottfried von Herder" (1982), Premiul Național de Poezie “Mihai Eminescu” (1997), Premiul Internațional Camaiore (Italia, 2005) și nu numai. Este membru al Academiei de Poezie Stéphane Mallarmé și al Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO), iar în 2009 a primit distincția “Legiunea de onoare în grad de cavaler” în Franța. De asemenea, este fondatoarea Fundației Academia Civică ce se ocupă cu studiul asupra comunismului, prin intermediul căreia a înființat Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, avînd următoarea premiză: “atunci cînd justiția nu reușește să fie o formă a memoriei, memoria singură poate fi o formă de justiție”. 

Am întîlnit-o la sfîrșitul lunii noiembrie la București în cadrul Tîrgului de carte „Gaudeamus” de la Romexpo acolo unde Ana Blandiana a prezentat două cărți apărute sub egida fundației pe care o conduce: “Morți fără morminte în Baragan” de Romulus Rusan și “Un procuror incomod” de Florea Olteanu. În momentul de față dorința cea mai mare pe care o are este să redevină scriitoare. 

“Dacă e să rezum ce-aș putea să-mi doresc cel mai mult este să reprezint pentru tinerii din următoarele generații ce-au reprezentat scriitorii pentru mine”

Giorgiana Aștefanei: Aveți vreun vis în ceea ce privește Memorialul de la Sighet?

Ana Blandiana: Da, să reușim să facem o echipă suficient de mare și de prestigioasă cu proiectul nostru ca noi (n.r. Ana Blandiana și soțul ei Romulus Rusan) să putem pleca la scris și să-i lăsăm numai pe ei. E un grup foarte serios de tineri istorici, dar din păcate încă se sprijină prea mult pe numele nostru, care e un fel de interfață spre public a ceea ce am făcut, desi în jurul nostru e o întreagă echipă și ne este teamă că retrăgîndu-ne la scris, acesta se va clătina.

G.A.: Care e obsesia dvs. ce v-a legat de istorici, deoarece prin ceea ce realizați puteți fi considerată ca fiind și istoric?

A.B.: A tras la cîntar sigur și faptul că atît eu cît și soțul meu am fost copii de foști deținuți politici. Cred că și mai tare a tras la cîntar faptul că după Revoluție, ne-am implicat în viața publică, am înființat Alianța Civică astfel mi-am dat seama încet-încet că nu se poate schimba nimic, fiindcă trebuie să ne schimbăm mult mai din adînc, iar de acolo nu ne putem schimba decît dacă ne înțelegem în profunzime ce-a fost așa cum a fost, ce-a mai rămas din ceea ce a fost pentru că problema asta este. Problema Memorialului Sighet nu este numai aflarea trecutului ci și aflarea reziduurilor acestui trecut din societatea de azi care ne împiedică să mergem înainte. Reziduuri care există în toate celelalte țări din Est. E clar  că societatea totalitară nu a lăsat locul de bunăvoie societății democratice. În toate țările din Est lucrurile sunt foarte complicate pentru că au rămas ca niște sedimente otrăvite pe fundul vasului aceste reziduuri ale societății, ale dictaturilor, ale oportunismului, ale felului în care ne trădăm unii pe alții. Toate astea ne-au făcut să gîndim acest mare proiect de învățare nu numai a ceea ce a fost comunismul, dar și a ceea ce am fost noi, părinții nostri și noi ca urmași ai lor ca produs a acestuia.

G.A.: Revenind la statutul dvs. de drept acela de „scriitoare” spuneți că v-a atras “corola de minuni a lumii” a lui Blaga și totuși nu ați bătut la ușa lui.

A.B.: N-am bătut din prea mult respect. Mă plimbam pe strada lui anume, ca să-i vad casa, dar nu pe partea sa ca să nu-l deranjez ci pe cealaltă parte a străzii. Cred că i-ar fi făcut plăcere într-o perioadă în care era izolat și nu publica să vină la el niște tineri să-i spună că-l admiră și că l-au citit. Dar mi se părea că l-am fi deranjat. Același sentiment aveam și pentru Ion Agârbiceanu care stătea destul de aproape.

G.A.: Vă gîndeați că veți fi la fel de renumită sau că-i veți ajunge din urmă pe cei pe care i-ați respectat într-atît?

A.B.: Nu există comparație în domeniul asta. Dacă e să rezum ce-aș putea să-mi doresc cel mai mult este să reprezint pentru tinerii din următoarele generații ce-au reprezentat scriitorii pentru mine. Să fiu un element formator în măsura în care pe  mine ei m-au format.

„Niciodată nu am fost în stare să mă tîrguiesc la piață pentru un kilogram de roșii“

G.A.: “Din oglindă mă privea un trup firav/ Cu claviatura coastelor distinctă” spuneți într-o poezie, cine vă privește acum din oglindă?

A.B.: (rade) În general sunt o ființă care n-are foarte mare legătură cu timpul ca vîrstă, adică țin minte doar cîteva momente în viață în care am conștientizat vîrsta. De exemplu, eram prezentată “cea mai tînără colegă a noastră”, cînd eram printre scriitori și la un moment dat mi-am dat seama în timp că nu mai zice nimeni lucrul acesta și atunci am conștientizat că nu mai sunt. Fac parte din oamenii care nu se schimbă foarte tare. Am avut o clepsidră care a căzut, s-a spart și am lipit-o, dar în urma lipiturii nu a mai curs nisipul. Acum el stă suspendat. Ăsta e sentimentul, că nu e sigur că e de bine încremenirea. Faptul că, mă uit în oglindă și văd o femeie care arată bine deși normal n-ar mai fi așa e ca o formă de încremenire.

G.A.: Regretați faptul  că nu v-ați născut la țară, deoarece acolo ar fi rădăcinile mai puternice.

A.B.: Totdeauna am regretat asta. În general copiii născuți la oraș sunt mai puțin fericiți decît cei născuți la țară, pentru că nu cresc în natură le lipsește un anumit timp de libertate, care la sat există, de cunoaștere a plantelor, de intimitatea cu animalele. În sensul ăsta am regretat în primul rînd ca om, iar  în al doilea rînd  ca scriitor. I-am invidiat de-a adevăratelea pe colegii mei, de exemplu pe Ion Alexandru.  Îmi amintesc că l-am invidiat foarte tare, că era născut la sat și că scria despre universul de acolo în timp ce eu la sat mergeam doar în vizită la sora mamei.

G.A.: Așadar, ați avut mai multă inspirație cît timp ați stat în Comana?

A.B.: Asta după cutremurul din ‘77 unde pînă atunci am stat la bloc. Soțul meu a scăpat ca printr-o minune de sub dărîmături și pînă să reușim să avem din nou un apartament în care să stăm în București, am închiriat o casă în Comana, pentru că am avut un apartament tot la etaj și soțul meu nu a mai intrat ani de zile în casă cu etaj. Din punct de vedere scriitoricesc am avut rezultate foarte bune. Am fost interzisă, dar la țară se simțea mai puțin, era mai suportabil lucrul acesta decît în București. Ca sa  nu mai spun că am mîncat din propria cultură, era o mîndrie absolută. Niciodată nu am fost în stare să mă tîrguiesc la piață pentru un kilogram de roșii sau eu nu aș fi vîndut unul nici pentru o avere.

“Cu cît eram mai interzisă cu atît mă citeau mai tare”

G.A.: Știm cu toții că viața dvs. literară a fost destul de tumultoasă, dacă v-ați opri la un anumit moment pe care să-l individualizați care ar fi acela?

A.B.: Cînd am fost interzisă în anii ‘80 mă cunoștea toată lumea, se solidariza cu mine în secret. Mi-era teamă că pot să pățesc ceva, dar nu ma îndoiam de valoarea mea. Ăsta a fost un moment foarte dramatic. Unul pozitiv a fost de exemplu, cînd eram pe strada Buzești, iar un funcționar de la Uniunea Scriitorilor a traversat strada ca să-mi spună că s-a primit un anunț prin care se relevă că am luat Premiul Herder. Era premiul pe care l-a luat Arghezi, a fost primul român. Era ceva atît de extraordinar, eu aveam 30 și ceva de ani și pentru mine era un premiu pentru octogenari. Chiar și pînă astăzi am rămas cea mai tînără premiantă, deoarece din cînd în cînd mă interesez dacă mai sunt eu cea mai tînără premiantă.

G.A.: Tatăl dvs. era în închisoare, știa că fiica lui este poetă?

A.B.: Am fost interzisă pînă a ieșit tata din închisoare. Știu de la un fost coleg de celula de-al lui, că erau în Balta Brăilei închiși și se-ntorceau de la lucru. Era toamnă și bătea vîntul foarte tare. Acesta a adus o zdreanță de ziar în care era o antologie a tinerilor poeți cu cîte o poezie. În cronica respectivă exista o listă de nume apărute în antologie și era și “Ana Blandiana”, iar tatăl meu a spus “Doina scrie poezii, s-ar putea să fie ea pentru că Blandiana este satul soției mele”, ceea ce a fost o intuiție corectă.

G.A.: De ce nu v-ați stabilit în străinătate, dat fiind că acolo sunteți “mai scriitoare” decît la noi?

A.B.: Acum pur și simplu nu am timp. Înainte nu mi-a dat niciodată prin minte să rămîn. De cîte ori întîlneam prieteni din exil și cînd plecam, mă conduceau la gară, iar la despărțire plîngeam și mi-era milă de ei că rămîn acolo și lor le era milă de mine că plec. Aveam absolută dreptate și unii și alții, pentru că nu cred că am cunoscut suferințe mai mari decît suferințele celor din exil, felul în care trăiesc pe două planuri. În fond este o formă de schizofrenie extrem de dureroasă pe care n-am visat-o. În primul rand, aș fi avut temerea că n-o sa mai pot scrie, această lipsă a unui “acasă” sunt convinsă că nu numai m-ar fi împiedicat să scriu, dar cred că pînă la urmă m-ar fi omorît. Pe de altă parte acasă erau cei care mă citeau, și cu cît eram mai interzisă cu atat ma citeau mai tare, era o legătură extraordinar de puternică. Cei de acasă simțeau ca mine, poezia se năștea la jumătatea drumului dintre ei și mine.

G.A.:  În familie sunteți strigată "Doina", de unde a pornit toată treaba asta?

A.B.: Da, toată lumea îmi spune Doina, deși numele meu de botez nu este acesta ci Otilia Valeria, nici mama nu-și amintește. La școală toată lumea îmi spunea așa. În catalog eram scrisă tot așa, pentru că după ce am terminat studiile și am venit cu diploma de bacalaureat acasă tata a spus “nu e valabilă, nu te-ai uitat în buletinul tău ca ești Otilia Valeria și aici scrie Doina?”. Mama a spus că la un moment dat eu mi-am zis așa și toți s-au luat după mine.

Alexandrina. Interviu cu un copil-adult

Cu siguranta multe persoane s-au incantat in weekend-ul trecut (17-18 decembrie 2011) in Mojo Bar si in Dublin Pub cu vocea melodioasa a artistei basarabence, Alexandrina Hristov. Printre iscalituri pe bilete, fotografii si lumini care mai de care mai colorate, aceasta imi zambeste pe sub palaria veche de peste 100 de ani in care atasat avea un avion de aur. Ochelarii omniprezenti la concertele ei parca ii creaza o viziune tot mai larga asupra publicului si in acelasi timp o lume numai a ei, printre fluturi, pasari, avioane, flori de liliac, femei dietice si pijamale reci.

"Sunt eu o fire mai copilaroasa, nu m-am maturizat complet."

Foto: Gabriela Dobos

Giorgiana Astefanei: Esti impacata cu ceea ce ai, spui intr-un interviu, ce mai vrei sa faci in continuare in viata muzicala?

Alexandrina Hristov: Foarte multe am de facut. Am multe albume in minte, multe concerte, multe idei. Una dintre ele se va materializa in concertul-spectacol “Vis in vis” ce va avea loc la Teatrul de pe Lipscani cu o trupa de actori, Fantasmagoria se numeste, si-o sa fie altceva decat ceea ce am facut pana acum. Dupa aceea va fi si un turneu prin tara.

G.A.: Spui ca “Om de lut” este copilul tau unul frumos si gingas, rafinat si expresiv, dat fiind ca acesta are majoritatea calitatilor cum va fi urmatorul?

A.H.: Eu am mai multi copii. Toate tablourile mele sunt copii. Va fi la fel de iubit si la fel de gingas pentru ca asta simti. Va fi cu siguranta unul diferit.

G.A.: Semnificatia numelui tau releva o fire independenta, daca e sa dam putin timpul inapoi cam asa e, ti-ai lasat amprenta asupra tablourilor tatalui tau, te-ai casatorit devreme si ai fost o mama-studenta.

A.H.: Stiam ca Alexandrina e o specie de magnolia, dar semnificatia asta chiar ma reprezinta.

G.A.: Stiu ca mama ta s-a stins cand tu aveai 13 ani, care este cea mai frumoasa imagine pe care o ai cu ea?

A.H.: Mama era o femeie deosebit de frumoasa din toate punctele de vedere, era foarte calma, inteligenta. Avea mainile foarte frumoase, mainile miroseau a menta, ne facea placinte, mancare boiereasca in weekend si ne iubea foarte mult.

G.A.: Cat de fidela este copia mamei tale, pe numele de Alexandrina?

A.H.: Incerc sa fiu ca mama pentru mine intai si in mod automat pentru copilul meu.

G.A.: Spui ca doar in amintire se mai intoarce copilaria in tine...

A.H.: Sunt eu o fire mai copilaroasa, nu m-am maturizat complet. Sunt intre copil si adult si sper ca asa o sa raman.

G.A.: Decat sa stai cu alti copii, tu preferai sa stai in casa sa cosi papusi, sa canti in fata oglinzii, sa scrii si sa pictezi. Ce se reflecta in oglinda acum?

A.H.: Aveam o lume a mea atunci… Iubirea. Da, ea se reflecta.

G.A.: Care e desenele animat al copilariei tale?

A.H.: Vini Pu (n.r. Winnie the Pooh), am crescut pe filme rusesti, care erau si sunt pentru mine niste desene de referinta chiar si acum si in acelasi timp si pentru noile generatii.Valiusa (n.r. Valentina) le stie, trebuie sa stie ce stiu si eu.

"Mie nu-mi place sa semnez contracte. Eu fug de contracte!"

G.A.: Filmul Trois femmes de Moldavie a reprezentat rampa ta de lansare in muzica. Ti-a trecut prin minte ideea ca vei renunta la publicitate (n.r. realiza etichete de vinuri) pentru muzica?

A.H.: Nu niciodata. Paul (n.r. Paul Cuzuioc) pe vremuri era student la Regie la Viena si pentru facultate trebuia sa faca un documentar. Asa a avut ideea de a-l face in Moldova si m-a ales sa fiu una dintre protagoniste, deoarece eram in contrast cu celelalte doua personaje. Astfel, dupa ce au aparut trei melodii de-ale mele pe coloana sonora a acestuia, fiind apreciate am venit in Romania.

Foto: Gabriela Dobos

G.A.: Si totusi, ai mai bine de cinci ani de cand esti in Romania, sufletul tau insa, ramane in Basarabia.

A.H.: Sufletul meu e acolo unde merg, nu e nici in Basarabia, nici in Romania. Imi place in Romania ca am un public extraordinar care ma iubeste. In Republica Moldova am cantat doar de doua ori, asadar, publicul meu e aici, in Romania. O sa merg la un moment dat acolo, numai ca nu are cine sa se ocupe de organizarea unui concert, imi doresc sa cant si acolo, evident.

G.A.: De ce nu ai incheiat contracte sa ai propriul tau producator si ai inregistrat singura melodiile?

A.H.: Pentru ca e mai simplu asa. Eu cred in ceea ce simt si mie nu-mi place sa semnez contracte. Eu fug de contracte si niciodata nu stii ce subinteleg ele. Plus ca sunt o fire independenta, nu-mi vreau sa-mi impuna cineva cum sa cant, ce sa fac.

G.A.: La 20 de ani, ce ai gasit tu “printre flori”?

A.H.: Un copil. El mi-a dat un impuls ca sa scriu muzica astfel, am inceput sa scriu de la 20 de ani cand s-a nascut Valentina.

G.A.: In Mojo data trecuta cand ai fost alaturi de tine a cantat si o fetita, pe Valentina ai lua-o in concerte sa cante alaturi de tine?

A.H.: In functie si de alegerea ei. Daca o sa-si doreasca eu o astept cu bratele deschise. Eu i-am spus ca daca o sa invete bine la scoala de muzica si o sa fie buna in ceea ce face, face harpa si pian, o s-o iau in trupa cu onorariu (rade).

G.A.: Cum e Alexandrina acum?

A.H.: A cantat toata viata, dar nu credea c-o sa cante pe scena pentru public.

Interviu cu Emeric Imre, "nebunul de alb"

Punctual de felul sau, Emeric Imre si-a facut aparitia in seara zilei de 9 decembrie in Clubul Presei, la ora stabilita pe afisul atarnat deasupra barului. Organizatorii il caracterizeaza ca fiind "tonic si ludic", ceea ce se poate confirma chiar din primele minute ale concertului. Trasaturi ale unui amalgam de natii vibreaza in sangele sau, se mandreste ca latura muzicala e mostenita de la tigani, vede fericirea in lucruri marunte si nu alearga dupa himere. Ii place frumosul, astfel incat atunci cand compune vrea sa-l vada in "niste ochi frumosi", de cele mai multe ori cautand inspiratia in lucruri banale, de la scamele de pe covor la susurul apei primavara.

"Am avut ghinionul ca dupa debut sa plec in armata"

Giorgiana Astefanei: Ai facut primii pasi in viata muzicala prin intermediul arcusului, creionandu-i intr-un final cu pana chitarii, de ce nu ai facut un tandem intre cele doua instrumente muzicale?

Emeric Imre: Mi-e foarte dor de vioara, este un instrument foarte greu, am studiat-o pana in clasa a VI-a si pe urma am renuntat. Mi-a placut foarte mult vioara, acum regret ca nu mai fac. Incet mi-am dat seama cat de colosal este acest instrument simplu in aparenta, dar extraordinar ca transmisie, rezonanta si timp. Mai cant la vioara din cand in cand, dar nu in public. Este un instrument asupra caruia nu poti fi stapan daca nu exersezi zilnic.

G.A.: Cum a reactionat tatal tau cand a aflat ca vrei sa continui sa canti la chitara, deoarece stiu ca ti-a interzis sa te atingi de ea.

E.I.: A fost cam greu pentru el, au fost vreo doua zile tensionate. M-a certat, dar pana la urma a acceptat. Mai tarziu cand a inceput sa ma vada in spectacole, la televizor sau la radio incet-incet si-a dat seama ca totusi n-am parasit prea mult domeniul.

G.A.: “Sa-mi dati un semn prin telegraf” asa se numea piesa cu care ai debutat in fata a 20.000 de oameni in Clujul anului 1984, care a fost semnul pe care ti l-a adus telegraful?

E.I.: Da, asa public avea povestea asta care se chema folk atunci in cadrul Cenaclului “Flacara”. Am avut ghinionul ca dupa debut sa plec in armata si cand m-am intors din armata cenaclul era desfiintat.

G.A.: Ce sentimente te incearca atunci cand esti pe scena in fata atator oameni?

E.I.: Nu stiu daca pot sa le explic, dar atunci ma simt puternic, mai ales cand vad ca cei din fata mea imi sunt prieteni. Atunci chiar iti dai seama ca, cu putin efort, poti schimba lumea in bine.

"Daca esti un om normal si nu alergi dupa himere poti vedea cu putina limpezime la fiecare pas in lucruri marunte o mare fericire"

G.A.: Povesteste-ne putin cum a ajuns Emeric Imre un folkist atat de indragit.

E.I.: E un amalgam in primul rand destin, apoi si de perseverenta. Nu sunt un foarte mare adept al partii tehnice, dar cred ca un rol extraordinar l-a jucat Internetul si indiscutabilAdrian Paunescu, pentru ca el a fost primul om care mi-a facut cunostinta cu publicul din tara si incet incet samburele acesta a dat roade.

G.A.: Ai fost foarte atasat de Cenaclul “Flacara”, nu ai incercat sa ii prelungesti “viata”?

E.I.: Pai noi toti cei care am fost in Cenaclu, prin tot ceea ce facem individual de fapt, tinem in viata ceea ce a fost cenaclul.

G.A.: Esti pionul principal sau mai bine spus esti “nebunul de alb” din trupa Emeric Set, care sunt planurile de viitor ale acesteia?

E.I.: Sa lansam albumul care va fi gata in ianuarie, sper. Mai avem putine retusuri si coperta. Vom avea un turneu de promovare. Important e sa ajunga la acea lume care ne vrea.

G.A.: Dinu Olarasu spune intr-o melodie “n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit", ce te face pe tine fericit si de ce anume ai nevoie pentru a fi in aceasta stare?

E.I.: Este un gand minunat al lui Dinu si o realitate iminenta. Asa e, daca esti un om normal si nu alergi dupa himere poti vedea cu putina limpezime la fiecare pas in lucruri marunte o mare fericire. Eu nu as putea spune ce ma face fericit in totalitate. Niciodata n-o sa fiu fericit pe deplin, pentru ca trebuie sa fii lipsit de bun simt. Ii multumesc lui Dumnezeu ca peste tot sunt asteptat si traiesc din asta, dar am o mare latura asa de tristete ca nu e toata lumea fericita. E o tristete care nu are antidot.

G.A.: Zambetul pe care-l expui publicului e un fel de perdea peste tristetea interioara.

E.I.: Da, eu chiar sunt fericit cand vad oameni, am foarte multi prieteni si sunt un om care in cea mai mare parte e inca copil si imi place, asa ma simt ok.

"Imi place sa ma uit in niste ochi frumosi si de multe ori ma uit la o scama pe covor"

G.A.: Ce temeri ascunde “nebunul de alb”?

E.I.: Intotdeauna o temere vizavi de regina, sa fie intelingenta, senzuala, tandra si asa cum trebuie sa fie o femeie care sa faca viata celor din jur frumoasa. In viata de zi cu zi port grija celor dragi, sa nu se-ntample ceva cu ei.

G.A.: In tine vibreaza un sange al nationalitatilor, de care simti ca apartii mai mult?

E.I.: Nu stiu sincer, cel mai mult de partea tiganeasca, i-am mostenit temperamentul si melodicitatea, dar ma simt foarte apropiat si de partea romana, si de cea maghiara. Nu am nicio inclinare a balantei inspre o natie. Eu cred ca daca te nasti cu bun simt si cu inteligenta, poti spune ca apartii unei rase sanatoase. Nu exista natie care sa fie mai presus de alta. Poti gasi chestii colosale si la talibani in munti, la morosenii nostri, la incasi, la indieni, peste tot poti gasi un fulger care sa lumineze viata.

G.A.: Stiu ca Adrian Paunescu se ciocnea mai tot timpul cu actul creator, in ce moment iti vine tie inspiratia?

E.I.: Sunt stari pe care nu mi le pot explica. Normal ca totul se intampla sub influenta starii in care esti, probabil ca multe piese le-am compus atunci cand eram trist sau alte ori cand ma bucuram ca vad ca se schimba culoarea cerului. Alta data e suficient sa asculti cum curge primavara apa. Desi sunt un tip optimist, am compus in majoritatea cazurilor atunci cand eram suparat.

G.A.: Ce tabieturi ai atunci cand compui?

E.I.: Imi place sa ma uit in niste ochi frumosi si de multe ori ma uit la o scama pe covor si in scama aia vad tot felul de chestii.

G.A.: In “Cantec pentru Aurora”, fosta ta sotie, spui ca “s-a ruginit timpul, oglinda si ceasul”.

E.I.: Timpul e ca un puls care bate in ceas si cateodata cand te uiti ca trece, automat te gandesti la rugina. Oglinda? Pentru ca am vazut ca sunt si oglinzi ruginite, e si o chestie figurata aici.

G.A.: Totusi au trecut 15 ani de cand nu ai mai interpretat melodia aceasta, de ce in seara asta ai readus-o in repertoriu?

E.I.: De obicei in locurile in care merg mai des, vreau sa nu plictisesc lumea, avand atatea piese compuse, am diversificat putin repertoriul. Am avut surpriza placuta la Bacau ca in timpul concertului nu s-a auzit niciun clinchet de pahar. Lumea era ca la teatru. In seara asta s-a vorbit destul de putin si asta e bine, fiindca in cluburi de obicei se face galagie. Paunescu, in timpul spectacolelor cand se-ntampla cate o chestie de genul acesta, avea anumite replici foarte gustate de public. De exemplu, i-a spus unuia “esti o rama inapoi in undita” sau“domnu’ cu barba, esti un loc gol”.


Interviu aparut si pe site-ul AltIasi, ce poate fi accesat la urmatoarea adresa: http://altiasi.ro/muzica/interviu-cu-nebunul-de-alb

OOo cu The MOOoD

Pe 16 noiembrie au sarbatorit cinci ani de cand au cantat pentru prima data impreuna. In 2008 si-au facut aparitia la unul dintre cele mai mari festivaluri internationale de muzica, numit B'estfest, unde au fost reunite formatii "grele" ale rock-ului, dupa care in urmatorul an s-au ciocnit cu strainatatea de doua ori. In Romania cand spui The MOOoD spui british style,formatia avand publicul ei select. Vineri, 18 noiembrie, dupa un concert tinut in Zona avand o durata de aproximativ doua ore, "MOOoD-istii" au acceptat sa ne explice care-i treaba cu cei trei "OOo". La interviu au participat Marius Moise, solistul trupei si Bogdan Spirea, tobosarul acesteia si cel care a pus bazele formatiei cu Mircea Voloh, chitaristul ei.

"Stiam ca o sa ajungem mari, fiindca suntem foarte buni, dar nu visam atat de departe"

Giorgiana Astefanei: Ce va intreaba fanii dupa ce terminati un concert?

Marius: Pai nu prea ne intreaba nimic. Doar “va multumim!”, “pot sa te pup?”, “cand reveniti” sau “poti sa-mi dai un autograf?”.

G.A.: Care e conturul povestii voastre?

Marius: Ne-am cunoscut printr-un anunt pe internet, de atunci stam impreuna. Primul basist a plecat la studii in strainatate. S-a casatorit. Acum a venit Misu (n.r. Mihai Marin) care canta foarte bine cu noi.

G.A.: Cand ati cantat prima data care a fost reactia publicului, avand in vedere ca au fost prezenti si prieteni de-ai vostri?

Bogdan: A fost foarte tare. Podeaua era de lemn, oamenii sareau si se miscau boxele.

G.A.: Care a fost scopul initial cand v-ati infiintat?

Bogdan: Scopul nostru era sa cantam la Stufstock. Dar prima si prima data, dorinta noastra era cea  sa cantam la baluri de boboci, atunci cand vorbeam cu primul nostru basist Virgil Chitu. In clasa a zecea ne-a venit ideea si vroiam o trupa de punk cu care sa cantam la baluri de boboci. Cand efectiv ne-am strans toti intr-o trupa am vrut sa cantam la Stufstock.

Marius: Stiam ca o sa ajungem mari, fiindca suntem foarte buni, dar nu visam atat de departe. Vroiam sa cantam foarte mult la Stufstock. De la un anumit nivel cand ai si continut trebuie sa fii putin arogant, dar doar pe scena. Atat.

G.A.: Explicati publicului iesean de ce “OOo”, care ulterior a devenit cuvantul de baza al formatiei sau acesta a dat numele albumului?

Bogdan: Ar fi fost foarte tare sa fim “The Mood”, insa am descoperit ca mai sunt in lume inca 11 trupe numite asa (Cehia, America). La inceput am primit mesaje cu “hey, nice name!” adica “ba, schimbati numele!”. La un moment dat am semnat un contract cu o firma si ne-a pus sa ne schimbam numele. Si ne-am intrebat ca daca vrem sa-l schimbam care ar fi. Am avut mai multe variante, si cea mai tare era sa  adaugam un „o“. Asa a aparut “OOo”.

G.A.: Cum e sa va adunati in Fabrica rosie, locul in care Elena Ceausescu isi cumpara pantofii? 

Marius: In fabrica rosie repetam. E un loc comunist ca foarte multe alte fabrici.

Bogdan: E underground si acolo e sala noastra de repetitii.

G.A.: Potrivit unui material video facut acum cativa ani se preciza ca felul in care tu canti, Marius, ar fi intitulat falsetto.

Marius: Eu nu cant in falsetto. Ceea ce a fost la ApropoTV a fost o mare greseala, ca am fost de acord cu o chestie cu care nu ar fi trebuit sa fiu. Atunci cantam de un an jumatate, eram la inceput si nu stiam atat de multe chestii. Felul in care cant eu e din piept, din gat, e o combinatie.

"Ma bucur ca m-au dat afara, ca daca ramaneam cine stie ce faceam acum"

G.A.: Cat de primitor a fost publicul de-afara?

Marius: Din pacate am avut doar doua sanse pana acum (n.r. in Olanda la Eurosonic Festival si in Serbia la Exit Festival in 2009), dar am fost foarte bine primiti. Am cantat la doua festivaluri in afara si reactiile au fost favorabile. A fost foarte bine, din pacate la ora la care cantam era prea putina lume si nu prea puteai sa impresionezi. Daca ar fi riscat organizatorii sa ne fi pus  atunci cand erau 20.000 – 30.000 de oameni sunt sigur ca a doua zi aveam 1.500 de telefoane gen: “sunteti foarte tari”.  Noi cautam sansa aia, pentru ca suntem siguri ca meritam.

G.A.: Ati cantat in deschiderea concertului lui Lenny Kravitz in 2008, a fost o sansa buna de a va face cunoscuti.

Marius: A fost cumva prea devreme pentru noi. Cantam de un an jumatate si nu cantam atat de bine ca azi. Daca am fi cantat ca azi, alta reactie ar fi avut publicul. Era altceva. Ne-am dezvoltat foarte mult pana acum. Reactia a fost buna a publicului, dar se putea mult mai bine.

G.A.: Ce impedimente ati intampinat in decursul a cinci ani de existenta?

Marius: Munca intr-o echipa e grea. Vine momentul in care ajungi sa nu te mai intelegi cu ceilalti. Noi pana acum de cand cantam, spre norocul nostru nu am avut parte de nicio teapa. Poate una la inceput cand nu stia lumea de noi in Sibiu. In rest tot timpul ne-am luat banii, a fost ok.

Bogdan: In ceea ce priveste inregistrarea melodiilor am strans bani singuri, am antifonat o camera, am tras in doua saptamani instrumentalul si intr-o saptamana vocea.

G.A.: Marius, ai mai cantat in alte formatii?

Marius: Da. Am mai avut una in 2004-2005 si am cantat destul de putin. Am fost dat afara, pentru ca am avut doua concerte la care nu m-am descurcat foarte bine. Eram cenzurat, fiind foarte bun prieten cu cel care ne organiza concertele si eu acceptam lucrul asta si nu cantam cum cant azi. Ma bucur ca m-au dat afara, ca daca ramaneam cine stie ce faceam acum.

Bogdan: (rade) Noi suntem al doilea proiect al lui.

G.A.: Care e melodia voastra de care sunteti cei mai mandri?

Marius: Tocmai.  Avem una care se pare ca prinde mai mult “Stay right”, ea e piesa definitorie pentru noi. Piesa pe care publicul reactioneaza tot mai mult de fiecare data cand o fredonam.

G.A.: … asta sa fie laitmotivul de viata.

Marius: Adica sa ramai corect, pozitiv, sa ai coloana vertebrala si sa faci lucrurile bine.

G.A.: Cum va recomandati voi ca trupa unei persoane care nu va cunoaste?

Marius: Muzica noastra e plina de energie si atunci cand o asculti iti da un vibe super pozitiv si un alt atuu e ca suntem unici. In Romania n-o sa vezi asa ceva si nici in lume.

G.A.: Sunt persoane care fac tot felul de tumbe atunci cand vad pisica neagra, voi ce superstitii aveti?

Marius: Nu am pe scena. In restul timpului insa, vreau sa ies din casa cu piciorul stang.

Bogdan: Incerc sa calc pe cat mai multe canale cu patru gauri, asta inainte de concert.

Puteti regasi interviul si pe site-ul AltIasi urmand adresa asta.

Constantin Puscasu, un maestru belgian pentru teatrul din Iasi

Dupa doua decenii de actorie la activ si numeroase roluri jucate sub indrumarea unor regizori importanti (il puteti vedea zilele acestea in Mizantropul), lui Constantin Puscasu i-ar placea sa interpreteze si rolul Printului Miskin din romanul Idiotul al lui Dostoievski. Iona, personajul de care nu s-a plictisit niciodata si pe care l-a jucat timp de unsprezece ani, il face nostalgic. Chiar daca pe scena pare uneori irascibil si dur, Constatin Puscasu este o persoana care se bucura la fiecare zambet de copil, cautand sa aduca mereu noutate in jocul sau actoricesc.

“Ma uitam la televizor si era un sketch cu Amza Pellea si m-am gandit <<eu vreau sa dau la teatru>>”.

Giorgiana Astefanei: In palmaresul dvs. actoricesc se numara multe piese importante. Care este rolul pe care l-ati acceptat, cum s-ar zice, “cu ochii inchisi”?

Constantin Puscasu: Sunt multe roluri pe care le-am acceptat cu ochii inchisi pentru ca am avut norocul sa fiu distribuit in piese de rezonanta din dramaturgia universala si romaneasca. In timpul facultatii am interpretat Ion Anapoda al lui Eugeniu Zamfirescu, Catindatul dinD’ale Carnavalului sau Ion din Napasta, dupa care in teatru, Roberto Zucco – din spectacolul cu acelasi nume in regia lui Alexander Hausvater –, a fost un rol care m-a solicitat foarte mult atat intelectual cat si psihic, deoarece personajul e un criminal in serie, un psihopat. A fost greu de abordat, a trebuit sa studiez genul acesta de psihologie, dar a fost foarte incitant pentru mine. Iona e un one-man-show pe care l-am jucat unsprezece ani si care m-a ajutat foarte mult in cariera: experienta de a fi singur pe scena, fara parteneri care sa te ajute, cu un decor minimal. Daca ar fi acum sa ma gandesc, si Berenger dinRinocerii (n.r. regia Claudiu Goga) este un rol care imi place si am avut ocazia, datorita regizorului, sa cunosc un alt gen de abordare, un alt gen de teatru, o exprimare scenica moderna. Tot in regia lui Claudiu Goga in piesa Auditia am jucat un personaj care mi-a fost foarte drag. Pentru rolul Philinte din Mizantropul m-am bucurat ca am lucrat din nou cu un regizor mare. Pentru noi fiecare nume care vine la Iasi e o provocare, sunt regizori care abordeaza diferit modalitatea de a te integra in spectacol. Claudiu Goga, Tompa Gabor,Alexandru Dabija, Mihai Manutiu sau Silviu Purcarete sunt regizori care stiu sa lucreze cu actorul si o fac foarte bine, iar acea luna sau sase saptamani in care se repeta la un spectacol valoreaza cat cativa ani de jucat. Intr-un timp foarte scurt acumulam multe cunostinte.

G.A.: In copilarie meseria de actor nu figura in lista dvs. de prioritati. La ce visati atunci si ce anume v-a deturnat spre teatru?

C.P.: Eu ma leg de un moment aparent neinsemnat din viata unui om. Ma uitam la televizor si era un sketch cu Amza Pellea si m-am gandit “eu vreau sa dau la teatru”, n-a fost nimic premeditat, nu a fost un gand care s-a copt in timp, nu stiu poate exista in mine, dar nu i-am dat destula importanta. Pe urma am inceput sa fac legaturi cu histrionismul meu, cu dorinta de fi in centrul atentiei, de a recita, dar niciodata nu m-am gandit ca poate as avea talent si success in teatru. Profesoara mea de matematica, mai sugubata asa, imi spunea mai in gluma mai in serios “Tu, Puscasu, sa dai la Teatru!”. Din momentul acela am inceput sa ma interesez ce inseamna admiterea la teatru sau colaborarea cu trupe de amatori, ca asa era pe vremuri inainte de Revolutie.

G.A.: Ati jucat Hamlet ca rol de debut, la putin timp dupa Revolutie.

C.P.: Piesa s-a montat dupa ce am terminat facultatea in ‘95, iar eu eram deja angajat laTeatrul National. Nu muriti din intamplare a lui Ion Baiesu in regia lui Ion Sapdaru, a fost unul dintre primele mele roluri mari. Mai avusesem si alte colaborari cand am fost angajat in teatru. Tot timpul mi-a placut sa acumulez cunostinte, experiente, niciodata nu cred ca putem spune “stiu tot”.

G.A.: In Istoria unui cal ati jucat Holstomer, fiind singurul actor profesionist intr-o distributie de studenti. Cum ati negociat interactiunea cu ceilalti din aceasta perspectiva?

C.P.: Acest rol a avut o istorie foarte scurta comparativ cu Iona. S-au jucat doar 6 spectacole plus unul in Ucraina. Iarasi am avut un personaj pe care l-am indragit foarte mult, tot in regia lui Ion Sapdaru. A fost o experienta interesanta. Cu cat inaintam in varsta si acumulam experienta, avem tendinta de a uita primii pasi pe care i-am facut in actorie, acel abecedar al meseriei, sarim etapele acestea. Dar la repetitii, fiind studenti chiar si din anul I care abia puneau piciorul pe scena, Ion Sapdaru a inceput sa-i ia de la zero cu explicatiile, si am fost neplacut surprins sa descopar ca eludasem aceste etape in timpul anilor. Mi-a facut placere sa reinviu in mine acele cunostinte care incepusera sa adoarma.

“Am evitat sa vizionez dvd-uri sau casete cu alte interpretari de a nu ma lasa furat […] orgoliul meu personal imi zice ca nu e bine”

G.A.: V-ati simtit tentat de viata artistica din capitala? Cat de mult a insemnat pentru dvs. faptul ca sunteti din Iasi?

C.P.: Am vrut sa merg in capitala imediat dupa Revolutie. Cu timpul insa, am observat ca se face teatru de calitate si la Iasi. Acolo ai privilegiul de a fi cunoscut mai mult pe plan national, dar din punct de vedere calitativ, acelasi teatru se face si la noi. Am ramas in Iasi poate si din comoditate (rade), fiindca eram angajat al Teatrului National din studentie, plus ca sunt foarte atasat de familia mea, de parinti si atunci a fost greu sa ma desprind de ei. Am cochetat eu cu capitala, dar nu am mai vrut sa ma duc acolo. Te poti pierde in multimea de actori care asteapta flamanda un rol. Atata timp cat nu te duci la o tinta sigura sau nu esti chemat, te pierzi. Cand eram mai tanar eram mai nerabdator, dar acum stiu sa astept: daca va fi sa fie e binevenit. Plus ca nu-mi place sa fac compromisuri. Atunci n-as fi stiut daca am fost ales datorita talentului sau a compromisurilor facute. Ori de cate ori am fost ales pentru un film sau pentru o piesa nu m-am abatut niciun milimetru de la principiile mele.

G.A.: Revenind la Iona, este un rol pe care l-ati jucat unsprezece ani. Nu v-ati plictisit de el, care e secretul acestei longevitati?

C.P.: A fost foarte cerut. Fiind un proiect al unei companii private, interesul lor a fost ca spectacolul sa se joace, dar a si fost foarte cerut. Cred ca l-as fi jucat in continuare, dar anumite motive m-au facut sa incetez colaborarea. Mi-a placut foarte mult, si cu fiecare spectacol descopeream alte valente ale textului lui Marin Sorescu. Este un text bogat, profund, si fiind o metafora am putut interpreta diferit de fiecare data.

G.A.: Pe de alta parte, in Harold si Maude jucati cinci roluri diferite. Cum reusiti sa intrati atat de rapid in pielea personajelor? Pot fi interpretate credibil toate cele 5 personaje?

C.P.: Acolo chiar am avut ocazia sa ma “joc” cu personajele. A fost ideea regizoarei (n.r. Irina Popescu Boieru) ca eu sa joc vreo cinci personaje, colega mea Haruna Condurache vreo trei sau chiar patru, iar doamna Mihaela Arsenescu doua personaje foarte grele si foarte solicitante, ea fiind si personajul principal. Plecand de la aceasta idee a regizoarei am interpretat atatea roluri. Dar se lucreaza mult mai usor cu patru persoane. A fost extraordinar mai ales cand a trebuit sa-mi schimb registrul vocal pentru o fractiune de secunda, cand vorbeam de dupa paravan, iar doua dintre personajele interpretate de mine trebuiau sa poarte un dialog.

G.A.: De curand a fost premiera spectacolului Mizantropul, cum e sa jucati un rol pe care l-a interpretat si Florian Pittis? Ati folosit rolul respectiv pentru documentare?

C.P.: Am evitat sa vizionez dvd-uri sau casete cu alte interpretari pentru a nu ma lasa furat. Cu toate ca iti propui sa nu copiezi, instinctiv ramane tendinta de a copia, iar orgoliul imi zice ca nu e bine, ca trebuie sa fac eu, sa vin cu propuneri legate de personaj, nu sa ma uit si sa copiez. Florian Pittis a fost o personalitate, un personaj aparte, un talent polivalent. Sunt multe personaje care au fost interpretate de actori celebri romani sau straini. De exepmplu, Ion Sapdaru a insistat sa imi arate spectacolul Holstomer montat la Sankt Petersburg, dar imediat am incercat sa sterg acele imagini.

“In cinematografie este o alta lume, actorul simte acolo ca este pionul principal, toata lumea are o grija deosebita fata de el.”

G.A.: V-a parut rau dupa un anumit rol pe care l-ati refuzat?

C.P.: Nu cred ca s-a intamplat foarte des sa refuz roluri. Daca nu am vrut sa ma implic intr-un proiect nu m-am dus la casting, dar s-a intamplat foarte rar acest lucru. Doar daca am fost prins intr-un alt proiect a trebuit sa refuz. Daca ar fi sa reformulam intrebarea, daca mi-a parut rau pentru un rol pe care nu l-am putut interpreta sau in care nu am fost distribuit, asta da. Mi-ar fi placut foarte mult sa joc in O noapte furtunoasa, piesa regizata deAlexandru Dabija. Mi-a placut ce au facut colegii mei acolo si i-am invidiat in sensul bun al cuvantului, chiar le-am si spus-o. Cred ca puteam face parte din distributie, dar lui Dabija i s-au parut alte personaje potrivite. Sper sa mai vina la Iasi si sa colaboram pentru ca e un regizor cu care ma inteleg foarte bine.

G.A.: Ati jucat in filmul Tanti, regizat de Serban Marinescu. Are cinematografia o mai mare putere de seductie decat teatrul pentru un actor?

C.P.: Nu, pentru ca ce-ti da teatrul e diferit, sunt alte satisfactii. E o relatie directa cu publicul. Cand ii vezi pe toti in sala forfotind, cautandu-si locurile, emotia este mai mare, si la fiecare spectacol se intampla asta. Este emotie benefica. Noi zicem ca cel care nu are deloc emotii nu este actor. Ca actor nu se poate sa fii indiferent. Chiar si in Iona, dupa unsprezece ani, la fiecare spectacol in primele secunde aveam asa o trepidatie, o palpitatie, un amestec de emotie, un pic de frica, placere… placerea de a incepe sa captezi publicul. Acea emotie efervescenta care trebuie sa creasca si sa dea forta personajului. In fata camerei de filmat e altceva, nu sunt acei timpi ca la teatru. Acolo cand s-a zis “motor” trebuie sa fii incarcat cu o anumita stare, totul se petrece foarte repede.

G.A.: Anul acesta a debutat pentru dvs. cu un rol la care multi actori au aspirat, si aici ma refer la cel din filmul cu Nicholas Cage, Ghost Rider 2. Cum a fost sa lucrati cu regizori straini, care sunt diferentele si cum se simt ele pe platou?

C.P.: Avand ocazia sa lucrez dinainte in cinematografie am vazut ca nu sunt diferente foarte mari. La un film toti stiu ce au de facut. Sunt profesionisti, platiti foarte bine si exigenta este maxima deoarece costa mii de euro sa pierzi o zi de filmare din cauza cuiva. In teatru se mai intampla accidente, nepasare si aici ma refer la partea tehnica. In cinematografie este o alta lume, actorul simte acolo ca este pionul principal, toata lumea are o grija deosebita fata de el. Pentru Ghost Rider 2 am filmat iarna. La un moment dat regizorul de platou ne-a spus ca luam o pauza, iar eu am decis sa ma duc la rulota deoarece eram imbracat subtire – filmam intr-o camasa si un pulover – iar secretara de platou imi zice “merg si eu cu dvs.”. Ma gandeam ca are acelasi drum cu mine. Aveam de mers vreo suta de metri si pe tot drumul imi repeta “aveti grija, aveti grija” si ma tinea de brat sa nu cad. Cand am ajuns la rulota mi-a zis “bine ca am ajuns” si a rasuflat usurata. Un picior luxat ar fi compromis ziua de filmare. M-am simtit important.

“Eu am aflat la filmarea spotului publicitar ca Bergenbier e bere belgiana.”

G.A.: Personajul Alain Reille din Zeul macelului denota un comportament nu tocmai laudabil. Cum este Constantin Puscasu in viata de zi cu zi ?

C.P.: In viata de zi cu zi Constantin Puscasu incearca sa isi rezolve problemele cu el insusi, pentru ca am observat ca frustarile mele sunt provocate numai de mine si daca reusesc sa-mi accept defectele asa cum imi accept si calitatile, acest lucru va imbunatati si relatia mea cu ceilalti. O relatie buna cu tine insuti duce la o relatie buna cu cei din jurul tau. Pentru noi actorii e foarte important echilibrul fiindca lucram cu multe personaje, cu tipuri de comportament diferite. Constantin Puscasu incearca sa se inteleaga mai bine pe el insusi, sa nu aiba dorinte foarte multe fiindca ele sunt furnizoare de nemultumiri, mai ales daca ele se implinesc din ce in ce mai putin. E o discutie continua cu mine, care face sa nu ma plictisesc niciodata, sa ma simt bine si atunci cand sunt singur – si aici ma refer la momentele in care nu sunt cu familia mea. Ma joc foarte mult cu baietelul meu. Asta este iarasi o latura pe care nimeni nu trebuie sa o anuleze, aceasta candoare pe care foarte multi dintre noi incearca sa o ascunda din frica de oameni.

G.A.: Revenind la Tanti, rolul belgianului din film v-a ajutat la obtinerea celui din reclama? Apareti intr-o reclama la o marca de bere si probabil cei mai multi romani va cunosc acum ca maestru berar.

C.P.: (Rade) Eu am aflat la filmarea spotului publicitar ca Bergenbier e bere belgiana. M-a ajutat ca spotul a fost realizat de aceeasi casa de productie, iar secventele din film cred ca m-au recomandat pentru promovarea lui.

G.A.: Nu va e teama ca lumea, si aici ma refer la cei care nu merg la teatru, va va asocia cu acel personaj?

C.P.: Sa zicem ca m-a vazut multa lume, dar nu cred ca ma asociaza, ca e un mic spot. Daca ar fi avut mai multe episoade poate ar fi avut de suferit imaginea mea, dar asa nu.

G.A.: Care este marca preferata de bere din strainatate?

C.P.: Nu sunt un mare bautor de bere, dar imi place Guinness. E o bere neagra irlandeza cu un gust special.

G.A.: Spuneti ca va place sahul. Ce deschidere preferati cand jucati cu albele si care e piesa preferata intre nebun si cal?

C.P.: Imi place mai mult calul, pentru ca are o varietate mai mare de joc. Nebunului ii poti usor limita campul de actiune, daca i-l ocupi poti sa-l inchizi foarte repede, chiar daca are o bataie mai lunga. Pe cand calul avand si capacitatea de a sari, e mult mai maleabil. Si imi place si calul ca animal (rade). Iar ca deschidere imi place gambit dame. Cand eram student “pierdeam” foarte multe nopti.

G.A.: Care ar fi cea mai mare provocare pentru cariera dvs.?

C.P.: Desigur ca fiecare avem cate un personaj pe care il ravnim. Cel pe care mi-ar placea sa-l interpretez este Printul Miskin din Idiotul. E dificil, e special. Daca ne gandim la Dostoievskisi Raskolnikov mi-ar placea, arta rusa mi-e foarte draga si e la sufletul meu. Mi-am dorit foarte mult sa joc in Rinocerii, iar cand mi s-a spus ca voi juca am fost bucuros, dar in acelasi timp mi-a fost si frica sa nu dezamagesc. Cand esti aproape de telul tau frica de a nu-l obtine este foarte mare.

Interviul a aparut si pe site-ul AltIasi pe adresa asta.