“Lipsa unui «acasă» sunt convinsă că nu numai
m-ar fi împiedicat să scriu, dar cred că pînă la urmă m-ar fi omorît”
Copilăria
și maturitatea gîndirii se-mpletesc în volume de versuri, a cunoscut cenzura
lui Nicolae Ceaușescu prin cel mai controversat personaj al operei sale,
motanul dictator cu numele de Arpagic prin care era ironizat
conducătorul. Talentul i-a fost răsplătit prin numeroare premii naționale
și internaționale, printre care se numără: Premiul de literatură pentru copii
al Uniunii Scriitorilor (1980), Premiul Internațional "Gottfried von
Herder" (1982), Premiul Național de Poezie “Mihai Eminescu” (1997),
Premiul Internațional Camaiore (Italia, 2005) și nu numai. Este membru al
Academiei de Poezie Stéphane Mallarmé și al Academiei Mondiale de Poezie
(UNESCO), iar în 2009 a primit distincția “Legiunea de onoare în grad de
cavaler” în Franța. De asemenea, este fondatoarea Fundației Academia
Civică ce se ocupă cu studiul asupra comunismului, prin intermediul căreia a înființat
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, avînd următoarea
premiză: “atunci cînd justiția nu reușește să fie o formă a memoriei, memoria
singură poate fi o formă de justiție”.
Am
întîlnit-o la sfîrșitul lunii noiembrie la București în cadrul Tîrgului de
carte „Gaudeamus” de la Romexpo acolo unde Ana Blandiana a prezentat două cărți
apărute sub egida fundației pe care o conduce: “Morți fără morminte în Baragan”
de Romulus Rusan și “Un procuror incomod” de Florea Olteanu. În momentul de
față dorința cea mai mare pe care o are este să redevină scriitoare.
“Dacă e să rezum ce-aș putea să-mi doresc cel
mai mult este să reprezint pentru tinerii din următoarele generații ce-au
reprezentat scriitorii pentru mine”
Giorgiana Aștefanei: Aveți vreun vis în ceea
ce privește Memorialul de la Sighet?
Ana Blandiana: Da, să reușim să facem o echipă suficient de
mare și de prestigioasă cu proiectul nostru ca noi (n.r. Ana Blandiana și soțul
ei Romulus Rusan) să putem pleca la scris și să-i lăsăm numai pe ei. E un grup
foarte serios de tineri istorici, dar din păcate încă se sprijină prea mult pe
numele nostru, care e un fel de interfață spre public a ceea ce am făcut, desi
în jurul nostru e o întreagă echipă și ne este teamă că retrăgîndu-ne la scris,
acesta se va clătina.
G.A.: Care e obsesia dvs. ce v-a legat de
istorici, deoarece prin ceea ce realizați puteți fi considerată ca fiind și
istoric?
A.B.: A tras la cîntar sigur și faptul că atît eu cît și soțul meu am
fost copii de foști deținuți politici. Cred că și mai tare a tras la cîntar
faptul că după Revoluție, ne-am implicat în viața publică, am înființat Alianța
Civică astfel mi-am dat seama încet-încet că nu se poate schimba nimic, fiindcă
trebuie să ne schimbăm mult mai din adînc, iar de acolo nu ne putem schimba
decît dacă ne înțelegem în profunzime ce-a fost așa cum a fost, ce-a mai rămas
din ceea ce a fost pentru că problema asta este. Problema Memorialului Sighet
nu este numai aflarea trecutului ci și aflarea reziduurilor acestui trecut din
societatea de azi care ne împiedică să mergem înainte. Reziduuri care există în
toate celelalte țări din Est. E clar că societatea totalitară nu a lăsat
locul de bunăvoie societății democratice. În toate țările din Est lucrurile sunt
foarte complicate pentru că au rămas ca niște sedimente otrăvite pe fundul
vasului aceste reziduuri ale societății, ale dictaturilor, ale oportunismului,
ale felului în care ne trădăm unii pe alții. Toate astea ne-au făcut să gîndim
acest mare proiect de învățare nu numai a ceea ce a fost comunismul, dar și a
ceea ce am fost noi, părinții nostri și noi ca urmași ai lor ca produs a
acestuia.
G.A.: Revenind la statutul dvs. de drept acela
de „scriitoare” spuneți că v-a atras “corola de minuni a lumii” a lui Blaga și
totuși nu ați bătut la ușa lui.
A.B.: N-am bătut din prea mult respect. Mă plimbam pe strada lui
anume, ca să-i vad casa, dar nu pe partea sa ca să nu-l deranjez ci pe cealaltă
parte a străzii. Cred că i-ar fi făcut plăcere într-o perioadă în care era
izolat și nu publica să vină la el niște tineri să-i spună că-l admiră și că
l-au citit. Dar mi se părea că l-am fi deranjat. Același sentiment aveam și
pentru Ion Agârbiceanu care stătea destul de aproape.
G.A.: Vă gîndeați că veți fi la fel de
renumită sau că-i veți ajunge din urmă pe cei pe care i-ați respectat într-atît?
A.B.: Nu există comparație în domeniul asta. Dacă e să rezum ce-aș
putea să-mi doresc cel mai mult este să reprezint pentru tinerii din
următoarele generații ce-au reprezentat scriitorii pentru mine. Să
fiu un element formator în măsura în care pe mine ei m-au format.
„Niciodată
nu am fost în stare să mă tîrguiesc la piață pentru un kilogram de roșii“
G.A.:
“Din oglindă mă privea un trup firav/ Cu claviatura coastelor distinctă”
spuneți într-o poezie, cine vă privește acum din oglindă?
A.B.: (rade)
În general sunt o ființă care n-are foarte mare legătură cu timpul ca vîrstă,
adică țin minte doar cîteva momente în viață în care am conștientizat vîrsta. De
exemplu, eram prezentată “cea mai tînără colegă a noastră”, cînd eram printre
scriitori și la un moment dat mi-am dat seama în timp că nu mai zice nimeni
lucrul acesta și atunci am conștientizat că nu mai sunt. Fac parte din oamenii care nu se schimbă foarte
tare. Am avut o clepsidră care a căzut, s-a spart și am lipit-o, dar în urma
lipiturii nu a mai curs nisipul. Acum el stă suspendat. Ăsta e sentimentul,
că nu e sigur că e de bine încremenirea. Faptul că, mă uit în oglindă și văd o
femeie care arată bine deși normal n-ar mai fi așa e ca o formă de încremenire.
G.A.:
Regretați faptul că nu v-ați născut la țară, deoarece acolo ar fi
rădăcinile mai puternice.
A.B.: Totdeauna am regretat asta. În general copiii născuți la oraș
sunt mai puțin fericiți decît cei născuți la țară, pentru că nu cresc în natură
le lipsește un anumit timp de libertate, care la sat există, de cunoaștere a
plantelor, de intimitatea cu animalele. În sensul ăsta am regretat în primul
rînd ca om, iar în al doilea rînd ca scriitor. I-am invidiat de-a
adevăratelea pe colegii mei, de exemplu pe Ion Alexandru. Îmi amintesc că
l-am invidiat foarte tare, că era născut la sat și că scria despre universul de
acolo în timp ce eu la sat mergeam doar în vizită la sora mamei.
G.A.: Așadar, ați avut mai multă inspirație
cît timp ați stat în Comana?
A.B.: Asta după cutremurul din ‘77 unde pînă atunci am stat la bloc.
Soțul meu a scăpat ca printr-o minune de sub dărîmături și pînă să reușim să
avem din nou un apartament în care să stăm în București, am închiriat o casă în
Comana, pentru că am avut un apartament tot la etaj și soțul meu nu a mai
intrat ani de zile în casă cu etaj. Din punct de vedere scriitoricesc am avut
rezultate foarte bune. Am fost interzisă, dar la țară se simțea mai puțin, era
mai suportabil lucrul acesta decît în București. Ca sa nu mai spun
că am mîncat din propria cultură, era o mîndrie absolută. Niciodată nu am fost
în stare să mă tîrguiesc la piață pentru un kilogram de roșii sau eu nu aș fi
vîndut unul nici pentru o avere.
“Cu
cît eram mai interzisă cu atît mă citeau mai tare”
G.A.:
Știm cu toții că viața dvs. literară a fost destul de tumultoasă, dacă v-ați
opri la un anumit moment pe care să-l individualizați care ar fi acela?
A.B.:
Cînd
am fost interzisă în anii ‘80 mă cunoștea toată lumea, se solidariza cu mine în
secret. Mi-era teamă că pot să pățesc ceva, dar nu ma îndoiam de valoarea mea. Ăsta a fost un moment foarte dramatic. Unul
pozitiv a fost de exemplu, cînd eram pe strada Buzești, iar un funcționar de la
Uniunea Scriitorilor a traversat strada ca să-mi spună că s-a primit un anunț
prin care se relevă că am luat Premiul Herder. Era premiul pe care l-a luat
Arghezi, a fost primul român. Era ceva atît de extraordinar, eu aveam 30 și
ceva de ani și pentru mine era un premiu pentru octogenari. Chiar și pînă
astăzi am rămas cea mai tînără premiantă, deoarece din cînd în cînd mă
interesez dacă mai sunt eu cea mai tînără premiantă.
G.A.: Tatăl dvs. era în închisoare, știa că
fiica lui este poetă?
A.B.: Am fost interzisă pînă a ieșit tata din închisoare. Știu de la
un fost coleg de celula de-al lui, că erau în Balta Brăilei închiși și se-ntorceau
de la lucru. Era toamnă și bătea vîntul foarte tare. Acesta a adus o zdreanță
de ziar în care era o antologie a tinerilor poeți cu cîte o poezie. În cronica
respectivă exista o listă de nume apărute în antologie și era și “Ana
Blandiana”, iar tatăl meu a spus “Doina scrie poezii, s-ar putea să fie ea
pentru că Blandiana este satul soției mele”, ceea ce a fost o intuiție corectă.
G.A.: De ce nu v-ați stabilit în străinătate,
dat fiind că acolo sunteți “mai scriitoare” decît la noi?
A.B.: Acum pur și simplu nu am timp. Înainte nu mi-a dat
niciodată prin minte să rămîn. De cîte ori întîlneam prieteni din exil și cînd
plecam, mă conduceau la gară, iar la despărțire plîngeam și mi-era milă de ei că
rămîn acolo și lor le era milă de mine că plec. Aveam absolută dreptate și unii
și alții, pentru că nu cred că am cunoscut suferințe mai mari decît suferințele
celor din exil, felul în care trăiesc pe două planuri. În fond este o formă de
schizofrenie extrem de dureroasă pe care n-am visat-o. În primul rand, aș fi
avut temerea că n-o sa mai pot scrie, această lipsă a unui “acasă” sunt
convinsă că nu numai m-ar fi împiedicat să scriu, dar cred că pînă la urmă m-ar
fi omorît. Pe de altă parte acasă erau cei care mă citeau, și cu cît eram mai
interzisă cu atat ma citeau mai tare, era o legătură extraordinar de puternică.
Cei de acasă simțeau ca mine, poezia se năștea la jumătatea drumului dintre ei
și mine.
G.A.:
În familie sunteți strigată "Doina", de unde a pornit toată
treaba asta?
A.B.: Da, toată lumea îmi spune Doina, deși numele meu de botez nu
este acesta ci Otilia Valeria, nici mama nu-și amintește. La școală toată lumea
îmi spunea așa. În catalog eram scrisă tot așa, pentru că după ce am terminat
studiile și am venit cu diploma de bacalaureat acasă tata a spus “nu e
valabilă, nu te-ai uitat în buletinul tău ca ești Otilia Valeria și aici scrie
Doina?”. Mama
a spus că la un moment dat eu mi-am zis așa și toți s-au luat după mine.
