Fericire de cămin!

Iubesc starea de bine! Cine n-o iubește?! Ideea e că unii iubesc starea asta atunci cînd se uită la meci, cînd își cumpără o rochie nouă (încărcată de paiete), cînd tocurile întrec măsura, făcîndu-le să pară nişte „turnuri Eiffel” sau Big Ben, cînd au reușit să fenteze cu restanțele în sesiune, cînd se joacă NFS (ăsta ştiu că era pe „vremea mea”), cînd mănîncă nu ştiu de shaworma cu maionezăăă multăăă şi lista poate continua.

În pofida faptului că în ultima perioadă m-am alăturat bufniţelor şi liliecilor şi am ieşit doar o dată cu întunericul la „lumină”, am descoperit părţi ale universului ieşean pe care lumina zilei nu le poate scoate în evidenţă într-atît cum Luna le reflectă: bustul lui Horia din Parcul Gulliver; cele trei leagăne ce pe la miezul nopții ne duc mai „aproape de cer”; Teatrul Național de pe care acea pînză inestetică a fost dată jos; luminile ce colorează Uzina cu teatru; bulevardul Ștefan arată diferit noaptea, e mult mai liniștit și simpatic; afișele din pasaj cu Jiu Jitsu ne dau de furcă de fiecare dată cînd le vedem; mutrele maneliștilor de la capătul pasajului au prins de cîteva seri mustăți și ochelari, iar camerele de filmat ale Muzeului Unirii de pe Lăpușneanu înregistrează niște nebuni care se strîmbă de fiecare dată cînd le văd. 

Fugim pe trecerile de pietoni ale căror semafoare ne arată acel omuleț care mai are două secunde și aleargă mai ceva ca Haiducii lui Șapte Cai; suntem des claxonați pe stradă; filmele 3D la Mall par a avea mai mult farmec atunci cînd sticla de Cola e sub scaun, iar popcornul printre mîneci; cartofii prăjiți cu ton la conservă, ouă fierte și brînză topită au alt gust la 4 dimineața... știm că Cezariana ne iubește cînd trăncănim oalele și îi disturbăm visele cu Fuego!; începem să-i cunoaștem pe omuleții care suflă în pungile fără prenandez, să ne familiarizăm cu liniile de tramvai închise din dealul Copoului și să cîntăm la ora „doi” (cum spune un prieten de-al meu bihorean) în foișorul de la Agronomie zdrăngănind o chitară. Și totuși prietenul nostru pe nume Peppfer e omniprezent. :-D 

Mai sunt cîteva zile pînă la concertele pline de „har” ale lui Fuego și în sfîrșit scăpăm de calendarele handmade ale colegei de cameră, Cezariana! Fericirea noastră va fi astfel deplină! Uraaaaaaaaaaa! 

Levitație

Ai simțit vreodată că sufletul îți va plesni de atîtea amintiri și gînduri? 

Ai fost vreodată într-o stare din aia de comă, dar nu una biologică, ci una ce se aseamănă cu o stare infinită de neputință? 

Ai visat vreodată că Luna se stinge la mijitul zorilor? 

Ai ținut vreodată în tine un gînd ce în jocul lui frenetic se frămînta pe buze să iasă la iveală? 

Coincidența revederii neașteptate a unei persoane m-a făcut să-mi amintesc de răspunsurile acestor întrebări. Despărțirea de aceasta însă, mi-a dat o stare de recunoștință a ceea ce a fost odată. 

Mă simt ca devi a lui Mircea Eliade cu noduri în gît, dar cu o imensă stare de bine. Chiar dacă TU nu vei avea ocazia să-mi citești rîndurile, mă simt obligată să scriu despre tine, Micule Geniu! M-am temut dintotdeauna de acea îmbrățișare de despărțire. Astăzi se pare că s-a mai adăugat un adio în minte și în suflet. Nu un "adio, deci pe curînd", ci un "adio" pe care l-aș numi ancestral. Istovită de puteri îmi amintesc cu drag de acele versuri în stil eminescian și siropos pe care (mi) le scriai în perioada frumoasă și lipsită de griji a ta, a mea. De acele cuvinte "sfătoase" încărcate cu termeni din genetică de la miez de noapte mi-e dor! Lungă e noaptea, scurtă e viața. Nu mai simt bătaia inimii tale de copil. 

Mă sperie gîndul că nu te voi mai revedea! Pînă azi am fost aproape unul de celălalt, nu mă interesa ce faci, ce mănînci la prînz sau cu cine te-ai mai întîlnit pe stradă, fiindcă te știam acolo. Acum adverbul acesta de loc a devenit un alt acolo, un acolo definitiv, fără cale de întoarcere. Și o să-mi fie teribil de dor de tine! 

Acum ultima privire încununată de zîmbetul tău inocent încriptat pe vecie luminează obscurul din al meu suflet. Voi păstra stihurile tale, așa cum maicile își țin singura fotografie cu părinții în loc ascuns numai de ele știut.

A mea ultimă zi din viaţă 
Ţie eu ţi-aş oferi-o 
De nimic nu îmi mai pasă, 
Doar să-ţi fie ţie bine.


Te-aș chema, deoarece azi m-am simțit din nou copil, al cărui suflet pur și inocent se citește de la primul clipit din pleoape.

Odă lui Emin

                  Şi nu, nu e odă pentru Eminescu, dacă la asta vă gîndeaţi, încă nu e 15 ianuarie! :))

Ceea ce vreau eu să scriu e o altfel de odă, "aterizată" pe alte meleaguri, în alte vremuri, pe cînd "gogoşarii" erau cultivaţi de o preafrumoasă gradinăreasă pe nume Duda. Să-ţi fie cunoscut numele? Ei bine, nu cred, sau poate da!?

                  Nici nu ştiu dacă e odă. Oricum e ceva, adresat către cineva, cu un mesaj anume ce pare că nu are ecou (îi lipseşte microfonul ar spune unii în glumă) peste munţii şi văile pe care i-ai creat în al nostru Paradis.

                 A trecut atîta timp... au trecut şi cîrdurile de cocori, s-au stins şi florile de prin grădini, şi frunzele copacilor au picat, uite că acesta nemilos, răbdare cu tine, un întîrziat, un rătăcit poate, nu are. Curge, curge molcom în clepsidra-mi de pe raft, iar  frigul a pus stăpînire peste ale mele mădulare, dansînd nud în camera întunecată. E evident că şi-a intrat în drepturi mireasa anotimpurilor. Gerul îmi pictează în geam flori de gheaţă... Dar să revenim asupra odei pe care vroiam să ţi-o dedicăm. Te întrebi cine? Mai ai tupeul să întrebi asta? Ei bine, noi, cei care ţi-am fost alături poate mai mult la bine (:D) decît la rău (deh... aşa-i între prieteni... le eşti aproape doar cînd lor le este bine, nicidecum în situaţia contrară).

                 De ceva vreme, parcă ai dispărut. Să te fi pierdut printre atîta anatomie  sau pur şi simplu ai dorit să o termini cu noi? Cum care noi? Aceeaşi prieteni de mai devreme.

Uite... unii dintre noi, cred că ai dorit să rupi legătura cu "Paradisul" nostru, însă eu eu sunt de altă părere:  eşti între munţi, ferecat de vorbe, amintiri şi ai nevoie de ajutor.

                 Bine poate am exagerat... dar nu-i nimic, ideea ai prins-o şi ţine-o bine, te rog!

                 Odei mele îi lipseşte curajul să iasă la suprafaţă aşa că îţi las ca mesaj: o lumînare vom aprinde pentru a-ţi călăuzi drumul către noi atunci cînd vei avea de gînd să priveşti în urma ta, realizîndu-ţi nepăsarea nejustificată pentru ai tăi foşti colegi de breaslă. Am vrut să modific, însă acest mesaj a primit unele aprecieri... :-) Ca să fiu puţin ironică Emin, dragul meu eşti apreciat, în pofida faptului că lumea nu ştie despre cine este vorba. Iar dacă o lumînare nu-ţi este îndeajuns în a ta beznă, noi vom aprinde mai multe, pentru a vedea şi pentru a găsi drumul, dar şi pentru a nu o lua pe drumul greşit la răscrucea acestor ani.

                Chiar dacă este în zadar mesajul, de aici din spatele munţilor îţi ţinem pumnii şi te încurajăm pentru revenire, sau în caz contrar ne conformăm cu ideea ta bizară, de a rămîne separat de noi.
                                              
                                                                                   Cu multă afecţiune şi răbdare,
                                                                                          foştii colegi de "celulă"