Interviu cu Ana Blandiana




“Lipsa unui «acasă» sunt convinsă că nu numai m-ar fi împiedicat să scriu, dar cred că pînă la urmă m-ar fi omorît”


Copilăria și maturitatea gîndirii se-mpletesc în volume de versuri, a cunoscut cenzura lui Nicolae Ceaușescu prin cel mai controversat personaj al operei sale, motanul dictator cu numele de Arpagic prin care era ironizat conducătorul. Talentul i-a fost răsplătit prin numeroare premii naționale și internaționale, printre care se numără: Premiul de literatură pentru copii al Uniunii Scriitorilor (1980), Premiul Internațional "Gottfried von Herder" (1982), Premiul Național de Poezie “Mihai Eminescu” (1997), Premiul Internațional Camaiore (Italia, 2005) și nu numai. Este membru al Academiei de Poezie Stéphane Mallarmé și al Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO), iar în 2009 a primit distincția “Legiunea de onoare în grad de cavaler” în Franța. De asemenea, este fondatoarea Fundației Academia Civică ce se ocupă cu studiul asupra comunismului, prin intermediul căreia a înființat Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, avînd următoarea premiză: “atunci cînd justiția nu reușește să fie o formă a memoriei, memoria singură poate fi o formă de justiție”. 

Am întîlnit-o la sfîrșitul lunii noiembrie la București în cadrul Tîrgului de carte „Gaudeamus” de la Romexpo acolo unde Ana Blandiana a prezentat două cărți apărute sub egida fundației pe care o conduce: “Morți fără morminte în Baragan” de Romulus Rusan și “Un procuror incomod” de Florea Olteanu. În momentul de față dorința cea mai mare pe care o are este să redevină scriitoare. 


“Dacă e să rezum ce-aș putea să-mi doresc cel mai mult este să reprezint pentru tinerii din următoarele generații ce-au reprezentat scriitorii pentru mine”


Giorgiana Aștefanei: Aveți vreun vis în ceea ce privește Memorialul de la Sighet?
Ana Blandiana: Da, să reușim să facem o echipă suficient de mare și de prestigioasă cu proiectul nostru ca noi (n.r. Ana Blandiana și soțul ei Romulus Rusan) să putem pleca la scris și să-i lăsăm numai pe ei. E un grup foarte serios de tineri istorici, dar din păcate încă se sprijină prea mult pe numele nostru, care e un fel de interfață spre public a ceea ce am făcut, desi în jurul nostru e o întreagă echipă și ne este teamă că retrăgîndu-ne la scris, acesta se va clătina.

G.A.: Care e obsesia dvs. ce v-a legat de istorici, deoarece prin ceea ce realizați puteți fi considerată ca fiind și istoric?
A.B.: A tras la cîntar sigur și faptul că atît eu cît și soțul meu am fost copii de foști deținuți politici. Cred că și mai tare a tras la cîntar faptul că după Revoluție, ne-am implicat în viața publică, am înființat Alianța Civică astfel mi-am dat seama încet-încet că nu se poate schimba nimic, fiindcă trebuie să ne schimbăm mult mai din adînc, iar de acolo nu ne putem schimba decît dacă ne înțelegem în profunzime ce-a fost așa cum a fost, ce-a mai rămas din ceea ce a fost pentru că problema asta este. Problema Memorialului Sighet nu este numai aflarea trecutului ci și aflarea reziduurilor acestui trecut din societatea de azi care ne împiedică să mergem înainte. Reziduuri care există în toate celelalte țări din Est. E clar  că societatea totalitară nu a lăsat locul de bunăvoie societății democratice. În toate țările din Est lucrurile sunt foarte complicate pentru că au rămas ca niște sedimente otrăvite pe fundul vasului aceste reziduuri ale societății, ale dictaturilor, ale oportunismului, ale felului în care ne trădăm unii pe alții. Toate astea ne-au făcut să gîndim acest mare proiect de învățare nu numai a ceea ce a fost comunismul, dar și a ceea ce am fost noi, părinții nostri și noi ca urmași ai lor ca produs a acestuia.

G.A.: Revenind la statutul dvs. de drept acela de „scriitoare” spuneți că v-a atras “corola de minuni a lumii” a lui Blaga și totuși nu ați bătut la ușa lui.
A.B.: N-am bătut din prea mult respect. Mă plimbam pe strada lui anume, ca să-i vad casa, dar nu pe partea sa ca să nu-l deranjez ci pe cealaltă parte a străzii. Cred că i-ar fi făcut plăcere într-o perioadă în care era izolat și nu publica să vină la el niște tineri să-i spună că-l admiră și că l-au citit. Dar mi se părea că l-am fi deranjat. Același sentiment aveam și pentru Ion Agârbiceanu care stătea destul de aproape.

G.A.: Vă gîndeați că veți fi la fel de renumită sau că-i veți ajunge din urmă pe cei pe care i-ați respectat într-atît?
A.B.: Nu există comparație în domeniul asta. Dacă e să rezum ce-aș putea să-mi doresc cel mai mult este să reprezint pentru tinerii din următoarele generații ce-au reprezentat scriitorii pentru mine. Să fiu un element formator în măsura în care pe  mine ei m-au format.


„Niciodată nu am fost în stare să mă tîrguiesc la piață pentru un kilogram de roșii“


G.A.: “Din oglindă mă privea un trup firav/ Cu claviatura coastelor distinctă” spuneți într-o poezie, cine vă privește acum din oglindă?
A.B.: (rade) În general sunt o ființă care n-are foarte mare legătură cu timpul ca vîrstă, adică țin minte doar cîteva momente în viață în care am conștientizat vîrsta. De exemplu, eram prezentată “cea mai tînără colegă a noastră”, cînd eram printre scriitori și la un moment dat mi-am dat seama în timp că nu mai zice nimeni lucrul acesta și atunci am conștientizat că nu mai sunt. Fac parte din oamenii care nu se schimbă foarte tare. Am avut o clepsidră care a căzut, s-a spart și am lipit-o, dar în urma lipiturii nu a mai curs nisipul. Acum el stă suspendat. Ăsta e sentimentul, că nu e sigur că e de bine încremenirea. Faptul că, mă uit în oglindă și văd o femeie care arată bine deși normal n-ar mai fi așa e ca o formă de încremenire.

G.A.: Regretați faptul  că nu v-ați născut la țară, deoarece acolo ar fi rădăcinile mai puternice.
A.B.: Totdeauna am regretat asta. În general copiii născuți la oraș sunt mai puțin fericiți decît cei născuți la țară, pentru că nu cresc în natură le lipsește un anumit timp de libertate, care la sat există, de cunoaștere a plantelor, de intimitatea cu animalele. În sensul ăsta am regretat în primul rînd ca om, iar  în al doilea rînd  ca scriitor. I-am invidiat de-a adevăratelea pe colegii mei, de exemplu pe Ion Alexandru.  Îmi amintesc că l-am invidiat foarte tare, că era născut la sat și că scria despre universul de acolo în timp ce eu la sat mergeam doar în vizită la sora mamei.

G.A.: Așadar, ați avut mai multă inspirație cît timp ați stat în Comana?
A.B.: Asta după cutremurul din ‘77 unde pînă atunci am stat la bloc. Soțul meu a scăpat ca printr-o minune de sub dărîmături și pînă să reușim să avem din nou un apartament în care să stăm în București, am închiriat o casă în Comana, pentru că am avut un apartament tot la etaj și soțul meu nu a mai intrat ani de zile în casă cu etaj. Din punct de vedere scriitoricesc am avut rezultate foarte bune. Am fost interzisă, dar la țară se simțea mai puțin, era mai suportabil lucrul acesta decît în București. Ca sa  nu mai spun că am mîncat din propria cultură, era o mîndrie absolută. Niciodată nu am fost în stare să mă tîrguiesc la piață pentru un kilogram de roșii sau eu nu aș fi vîndut unul nici pentru o avere.


“Cu cît eram mai interzisă cu atît mă citeau mai tare”


G.A.: Știm cu toții că viața dvs. literară a fost destul de tumultoasă, dacă v-ați opri la un anumit moment pe care să-l individualizați care ar fi acela?
A.B.: Cînd am fost interzisă în anii ‘80 mă cunoștea toată lumea, se solidariza cu mine în secret. Mi-era teamă că pot să pățesc ceva, dar nu ma îndoiam de valoarea mea. Ăsta a fost un moment foarte dramatic. Unul pozitiv a fost de exemplu, cînd eram pe strada Buzești, iar un funcționar de la Uniunea Scriitorilor a traversat strada ca să-mi spună că s-a primit un anunț prin care se relevă că am luat Premiul Herder. Era premiul pe care l-a luat Arghezi, a fost primul român. Era ceva atît de extraordinar, eu aveam 30 și ceva de ani și pentru mine era un premiu pentru octogenari. Chiar și pînă astăzi am rămas cea mai tînără premiantă, deoarece din cînd în cînd mă interesez dacă mai sunt eu cea mai tînără premiantă.

G.A.: Tatăl dvs. era în închisoare, știa că fiica lui este poetă?
A.B.: Am fost interzisă pînă a ieșit tata din închisoare. Știu de la un fost coleg de celula de-al lui, că erau în Balta Brăilei închiși și se-ntorceau de la lucru. Era toamnă și bătea vîntul foarte tare. Acesta a adus o zdreanță de ziar în care era o antologie a tinerilor poeți cu cîte o poezie. În cronica respectivă exista o listă de nume apărute în antologie și era și “Ana Blandiana”, iar tatăl meu a spus “Doina scrie poezii, s-ar putea să fie ea pentru că Blandiana este satul soției mele”, ceea ce a fost o intuiție corectă.

G.A.: De ce nu v-ați stabilit în străinătate, dat fiind că acolo sunteți “mai scriitoare” decît la noi?
A.B.: Acum pur și simplu nu am timp. Înainte nu mi-a dat niciodată prin minte să rămîn. De cîte ori întîlneam prieteni din exil și cînd plecam, mă conduceau la gară, iar la despărțire plîngeam și mi-era milă de ei că rămîn acolo și lor le era milă de mine că plec. Aveam absolută dreptate și unii și alții, pentru că nu cred că am cunoscut suferințe mai mari decît suferințele celor din exil, felul în care trăiesc pe două planuri. În fond este o formă de schizofrenie extrem de dureroasă pe care n-am visat-o. În primul rand, aș fi avut temerea că n-o sa mai pot scrie, această lipsă a unui “acasă” sunt convinsă că nu numai m-ar fi împiedicat să scriu, dar cred că pînă la urmă m-ar fi omorît. Pe de altă parte acasă erau cei care mă citeau, și cu cît eram mai interzisă cu atat ma citeau mai tare, era o legătură extraordinar de puternică. Cei de acasă simțeau ca mine, poezia se năștea la jumătatea drumului dintre ei și mine.

G.A.:  În familie sunteți strigată "Doina", de unde a pornit toată treaba asta?
A.B.: Da, toată lumea îmi spune Doina, deși numele meu de botez nu este acesta ci Otilia Valeria, nici mama nu-și amintește. La școală toată lumea îmi spunea așa. În catalog eram scrisă tot așa, pentru că după ce am terminat studiile și am venit cu diploma de bacalaureat acasă tata a spus “nu e valabilă, nu te-ai uitat în buletinul tău ca ești Otilia Valeria și aici scrie Doina?”. Mama a spus că la un moment dat eu mi-am zis așa și toți s-au luat după mine.

Alina Manole - o dragoste in 3: artist, blogger si sociolog

“Vreau sa-mi cumperi o luna patrata/ sa ma plimb cu ea pe strada”, sunt versurile pe care le-am notat in agenda acum un an jumatate, cand un sofer cu palarie de marinar ce facea ruta Copou - Piata Alexandru cel Bun asculta melodia la un dvd player ragusit. M-am reintalnit cu piesa aceasta in alta seara si atunci mi-a aparut un pitic pe creier, care m-a pus sa ma documentez. In urma unor slalomuri informationale realizate prin diverse clickuri, am gasit-o pe Alina Manole impreuna cu prietenul ei invizibil intr-o filmare aparent neincapatoare pentru succesul ce avea sa vina. Ea canta la chitara, iar el facea pantomima. Atunci a fost lansarea primului ei album “Luna patrata”, dupa care a urmat al doilea “Cu drag”, iar cum vocea si imaginatia ei au fost roditoare a aparut si un al treilea volum, numit “Dragoste in 3”. Asezata confortabil pe un scaun putin mai inalt decat cel al spectatorilor din sala, cu o rochie jumatate rosie si accesorii de aceeasi culoare, Alina a cantat in Mojo sambata seara despre iubiri apuse, greieri, adevaruri ce nu trebuie spuse, mare furata si casatorii ideale in stil italian. 



“Eu sunt sociolog, asta este meseria mea de baza pe care o profesez in continuare”

Giorgiana Astefanei: Cand te-a prins magia cantatului in mrejele ei?

Alina Manole: Muzica o are fiecare dintre noi inauntru. Depinde cum invata sa-i dea drumul, sa zburde, sa urle, sa se plimbe. Nu pot sa spun momentul exact, s-a intamplat pur si simplu. O vreme am trait fara muzica, apoi m-am hotarat sa revin si de cativa ani tot stau pe scena.

G.A.: Care este genul muzical ce te atrage mai mult?

A.M.: Cand vine vorba de muzica pe care o fac, genul este folk-jazz. Cand vine vorba de muzica pe care o ascult deja aici lucrurile merg de la jazz, la blues, la hip-hop s.a. Conditia principala este sa fie muzica buna si inteligenta.

G.A.: Ai avut indrumatori?

A. M.: Am avut in jurul meu oameni care fie mi-au pus chitara in brate, fie mi-au dat lectii, fie m-au instruit cum sa ma comport pe scena. Sunt oameni multi si frumosi carora le multumesc.

G.A.: Esti din Roman, la ce varsta te-ai stabilit in Bucuresti?

A.M.: Da sunt moldoveanca de loc, m-am stabilit in Capitala o data cu venirea la facultate si de 15 ani si locuiesc in Bucuresti, dar nu-mi uit niciodata radacinile mele moldovenesti. 

G.A.: Cum ai fost primita ca si cantareata?

A.M.: Bucurestiul e generos. In primul rand, m-a primit ca studenta. Faptul ca voiam sa cant a fost optiunea mea si la vremea aceea am participat la Festivalul National de Folk "Om Bun" unde am castigat doua premii unul dintre ele fiind Premiul “Anda Calugareanu” si celalalt trofeul “Om Bun”. Atunci cand spun ca Bucurestiul e generos ma refer la faptul ca iti da ocazia sa te manifesti, dar asta nu inseamna ca "ti se baga ceva in traista". Nu. Cel putin acum pentru artistii tineri exista foarte multe locuri unde sa se afirme, spatii mici de club in care pot merge sa cante. Pe "vremea mea" ca sa spun asa nu erau facilitatile astea. Bucurestiul iti arata ce poti face si depinde apoi de tine ce alegi sa faci.
G.A.: Sa-nteleg ca daca nu ai fi artist ai fi sociolog?

A.M.: Eu sunt sociolog, asta este meseria mea de baza pe care o profesez in continuare. Asta nu inseamna ca sunt artist doar ca hobby. Sunt doua parti ale aceleiasi personalitati: pe de-o parte am repetitiile cu baietii din trupa mea si concertele, pe cealalta parte stau la birou, muncesc mult si fac o gramada de lucruri ce tin de profesie.

G.A.: Cum de esti tu una dintre primele persoane care afla de festivalul “Folk you” din Vama Veche?

A.M.: Calitatea mea de blogger-artist. Blogul meu este destul de vizualizat si constituie sursa de informatie pentru foarte multa lume, pentru ca in afara de tampeniile ce imi trec mie prin cap, mai scriu si lucruri serioase uneori. Anul trecut am fost intrebata daca vreau sa pun pe blog informatia, si intrucat aceasta a circulat foarte repede si foarte bine, anul acesta s-a intamplat din nou lucrul asta. Nu sunt organizator, deoarece m-a intreba lumea si de asta, sunt artist si blogger.

G.A.: In mediul online ti-ai format o puternica imagine de artist.

A.M.: Pe blog si pe facebook conteaza foarte mult imaginea asta. Ce trebuie aflat este ca dincolo de imaginea de artist, este un sociolog, care munceste la birou, lucreaza intr-o agentie de productie de publicitate si care are si o casa de productie. Uneori nu imi ajung 24 de ore, recunosc.


“Nu vreau sa vorbesc despre succes"


G.A.: Ai materializat melodiile intr-un compact disc destul de tarziu, avand in vedere faptul ca tu cantai inca din studentie.

A.M.: Cea mai veche piesa este “Colinda copacului” - a fost cantata in 1998 pe scena Festivalului National de Folk “Om bun”. Aceasta piesa a intrat pe primul album, “Luna patrata”, in rest sunt piese care s-au adunat in timp, foarte multe dupa momentul in care am decis sa reurc pe scena.

G.A.: Cum a fost sa-ti iei inima in dinti si sa faci acest pas?

A.M.: Au fost doua etape distincte si anume: prima etapa, cea in care m-am decis sa revin in muzica si care se datoreaza domnului Nicu Alifantis. Am fost intr-o tabara de creatie in Delta Dunarii, alaturi de mai multi artisti tineri. Nu eram convinsa sa revin si Nicu Alifantis este cel care mi-a zis ca daca ma tin de treaba s-ar putea sa am succes. Al doilea moment a fost acela in care am avut un pitic, sa pun toate piesele pe un album, in conditiile in care ele erau deja cunoscute, internetul era plin. Tot ce tine de mediul online m-a ajutat foarte mult si pentru ca nu cred ca Zana Buna, cea care vine la usa, sa-ti bata si sa-ti spuna “am auzit eu ca tu stii sa canti, hai ca iti produc albumul…”, urmarea a fost ca mi-am luat inima in dinti si din resurse exclusiv proprii mi-am infiintat casa de discuri si am scos albumul.

G.A.: Ce sentiment te sensibilizeaza mai mult atunci cand scrii?

A.M.: Se stie ca si indragostirea si despartirea genereaza emotii foarte puternice, ele te duc catre o stare speciala de a scrie. Precum stii, o parte dintre piese vorbesc despre ce se-ntampla intre cele doua etape de viata, adica despre viata obisnuita, viata in care orice cuplu o data ce ajunge sa fie putin rutinat, incepe sa-si petreaca serile stand la televizor sau pe net, fiecare cu lumea lui, cautand zone de salvare. Exista un univers intreg intre cele doua extreme si in zona asta ma uit pana la urma.

G.A.: Despre ce este vorba in melodia “Suflet de sare” si de ce nu apare pe niciunul dintre albumele tale?

A.M.: (zambeste) Piesa “Suflet de sare” este o piesa pe care o cantam in timpul facultatii, o piesa extrem de veche, s-ar putea la un moment dat sa o reiau si s-o refac, deocamdata nu mai simt ca ma reprezinta foarte mult, dar daca va fi sa fie pe vreun un album o sa intre alaturi de alte melodii. A fost scrisa in vremea studentiei, era mult mai clasica, un pic m-am indepartat de folkul clasic.

G.A.: Care este cel mai mare succes in afara scenei?

A.M.: Nu vreau sa vorbesc despre succes, o sa spun doar ca sunt foarte bucuroasa ca am o meserie extraordinara pe care o pot profesa, ca iata pot sa fac si muzica pe langa profesia de sociolog, ca am oameni frumosi pe langa mine si cred ca succesul cel mai mare al vietii mele de pana acum este faptul ca intalnesc oameni frumosi cu suflet extraordinar pe unde ma duc.


“Sa-ti fie draga doar o piesa din toate cele pe care le scrii inseamna ca ti-e drag de sufletul tau doar pentru o secunda, nu tot timpul.”


G.A.: Ce piesa iti este mai draga?

A.M.: Nu exista asa ceva. Aud foarte multi artisti care spun pe scena “urmeaza acum o piesa care mie imi este foarte draga…”. Sa-ti fie draga doar o piesa din toate cele pe care le scrii inseamna ca ti-e drag de sufletul tau doar pentru o secunda, nu tot timpul.

G.A.: De unde ti-a venit ideea cu pantomima la lansarea albumului “Luna patrata”, ti-a fost sugerata de cineva?

A.M.: A fost o idee care mi-a venit si mie si lui Tudor Balcu, asociatul si managerul meu. Auzisem de Adrian Nour, il vazusem jucand, stiam ca este un actor extraordinar si i-am propus joaca asta si a facut-o magistral asa cum se poate vedea si pe youtube si ii multumesc si acum pentru treaba asta.

G.A.: Ai facut compromisuri in muzica?

A.M.: Nu, nu fac compromisuri. Cand e vorba de compromisuri in muzica, unul dintre compromisuri este sa faci playback, mai ales la televiziune. Pana acum nu am facut niciodataplayback la tv, asa ca e bine. Compromisuri in muzica nu fac pentru ca aceasta este parte din mine si atunci ar insemna sa las garda jos in ceea ce priveste sufletul meu si asta nu voi face niciodata.

G.A.: Regreti ceva din tot ce ai facut pana acum?

A.M.: Niciodata. Nu regret nicio decizie din cele pe care le-am luat vreodata.

Interviu ce poate fi accesat si pe adresa urmatoare -->, realizat pentru site-ul AltIasi.ro..

Interviu c-un maestru in actorie: Dionisie Vitcu

Mi-era dor de o persoana draga mie asa ca, am pus interviul si aici.


Dionisie Vitcu pare a nu avea varsta. A debutat in piesa „Noaptea e un sfetnic bun" in 1964 la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt si a jucat alaturi de mari nume romanesti. Este profesor doctor la Universitatea de Arte „George Enescu" Iasi, societar al Teatrului National Iasi, iar din 2010 este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Intr-o bucatarioara  pe a carei veranda se plimba niste porumbei, iar mirosul de floare de tei vine din sufragerie, actorul isi macina degetele si-mi povesteste despre copilarie, teatru, parinti si  literatura. 



„Nu stiam ce inseamna cuvantul «repertoriu» si am ramas inlemnit."



Giorgiana Astefanei: Cum a ajuns Dionisie Vitcu sa faca teatru?
Dionisie Vitcu: Din dorinta de a fi impreuna cu baietii din sat am ratacit la scoala profesionala, dar am fost un elev foarte bun, sef de promotie, si intrebat deseori ce caut acolo. Am avut profesori cu care am facut teatru inca de atunci. Eram un client nelipsit al serbarilor si recitam mereu poezii. Mai erau si alti copii cu inclinatii artistice dar eu aveam ceva aparte, ceva ce se numeste carisma. Un actor, chiar daca tace sau numai trece pe scena trebuie sa aiba ceva care face publicul sa-l urmareasca, si eu aveam asta. Astfel ca profesoara de romana m-a trimis la Institutul de Teatru din Bucuresti, si m-am prezentat cu cateva poezii. Mentionez ca un candidat la facultatea de teatru, pentru a fi avantajat, trebuie sa pregateasca bucati de poezie conforme cu structura lui psihofizica. Eu am avut intotdeauna o alura comica, - am excelat in comedie - si chiar daca repertoriul ales de mine nu era cel mai potrivit, am fost acceptat cu o singura poezie. Intamplarea a facut sa ma cert cu unul dintre marii actori din juriu, pe numele lui Alexandru Finti, cu care mai tarziu am lucrat. Nu m-a luat insa, la clasa lui...



G.A.: Care a fost motivul certei, alura dvs. comica nu se plia pe cerinte?
D.V.: Eram foarte obosit. Abia ma ciocnisem cu civilizatia bucuresteana, era foarte cald, eram flamand, si dupa 4-5 zile m-am revoltat, pentru ca maestrul Finti ii chema pe scena doar pe cei pe care-i voia la clasa lui si le spunea ce mai trebuie sa faca. Am fost cam obraznicut si i-am spus ca noi cei din Moldova nu mai avem timp sa ajungem pe scena ca sa ne vada si el. A tipat la mine, iar apoi s-a auzit ca exista un candidat obraznic, care l-a infruntat pe tovarasul Finti. A urcat toata comisia in sala - o sala mica, un fel de mini teatru -: inghetase sangele in mine. M-au intrebat ce am in repertoriu. Eu, care nu stiam ce inseamna cuvantul repertoriu, am ramas inlemnit. M-au intrebat ce poezii stiu, si atunci mi-am dat seama ce e repertoriul. Am inceput sa le spun mai multe poezii de-ale lui Eminescu, care imi placeau foarte mult, dar raspunsul a fost negativ de fiecare data.

G.A.: Cum ati reactionat atunci?
D.V.: I-am spus tovarasului Finti ca e nedrept cu noi cei care suntem de la tara, si ca sa ma lase fara replica probabil, m-a intrebat daca stiu sa fac un exercitiu de improvizatie, o poveste fara cuvinte. Atunci mi-am adus aminte de copilaria noastra, cand plecau parintii la biserica duminica, iar noi luam ciubotele lui tata, inotam prin zapada si prindeam vrabii: erau jucariile noastre vii care ne gadilau in palme si ne ciupeau. Poate ca pronia cereasca a facut sa-mi amintesc despre acea perioada si am repetat actiunea. Am gasit un carton sub care am pus un creion inclinat, si ma faceam ca ma uit in zare sa vad cum vin vrabiile. Nu ma-nvatase nimeni. Cei din juriu citeau pe fata mea cum vine vrabia. Atunci trageam de ata cu care legasem creionul, prindeam vrabiile imaginare si le bagam in san. Sigur ca ma gadilau si imitam lucrul acesta. Altadata veneau vrabiile si plecau, era variata tema pe care o faceam. Comisia urmarea cu atentie povestea, iar eu ma simteam bine ca le-am starnit interesul. Dintr-odata, mi s-a parut ca am omorat o vrabie in san. Am scos-o si am lasat-o pe pamant. Le-am scos si pe celelalte, am intins mana si le-am dat drumul. Cand a plecat si ultima vrabie maestrul Finti si ceilalti membrii ai juriului s-au ridicat si au iesit din sala.

Dupa masa se afisase lista cu cei care au reusit la prima proba. A doua zi era proba de dans si pentru ca ritmul nu era punctul meu forte i-am spus doamnei din comisie „doamna, eu am venit la teatru, nu la dans sau la muzica". Atunci s-a rugat de mine sa fac ceva ca sa ma treaca. Am mai avut inca o proba de trecut, cea in care am recitat o poezie.


„Am iubit toate rolurile, dar am si plans din cauza unora.”


G.A.: Vara ati avut admiterea, iar din toamna ati inceput studiile, ati tanjit dupa un rol, ati regretat ceva?

D.V.: Cand m-am intors la Institut l-am intilnit pe profesorul Finti care mi-a spus „Draga, vezi, cine are noroc reuseste!". Dar cum spuneam, nu m-a luat la clasa lui pentru ca banuia ca as fi conflictual. Am acceptat toate rolurile care mi s-au propus, mai putin contre-emplois-urile, dar ii sfatuiesc pe tinerii actori sa joace toate rolurile pe care le primesc. Nu am dorit roluri pe care le-as fi putut juca si nu le-am jucat. Intotdeauna cand mi-am dorit un rol nou am vrut sa fiu cel mai bun. Am jucat roluri importante care mi-au marcat cariera.

G.A.: Care e rolul de care v-ati simtit mai atasat?
D.V.: As putea spune ca am interpretat atat roluri mari cat si roluri mici, dar sunt marcat inca - dupa aproape jumatate de secol de teatru - de niste roluri carora nu le-am dat prea multa importanta la momentul respectiv. Si-aici amintesc de Gulita din Chirita (n.r. Chirita in provincie de Vasile Alecsandri, regia Alexandru Dabija, 1981), piesa care s-a difuzat ani buni la televizor, in varianta pe care noi am jucat-o pe scena Teatrului National. Am iubit toate rolurile, dar am si plans din cauza unora. Simteam ca nu am interpretat bine. Intotdeauna imi doresc ca atunci cand ies in fata publicului sa fiu actor, adica sa nu ies doar cu titlul de actor, vreau sa fiu artist in actorie!


„Pentru un artist de la un artist"


G.A.: V-ati nascut cu acest talent, pe care in timp l-ati modelat, l-ati slefuit. Care a fost modelul spre care ati tins?
D.V.: Modelul a fost cuvantul lui Ion Cojar de a fi firesc in ceea ce faci. Firescul si adevarul trebuie aduse pe scena. Cand am fost distribuit in Avarul (n.r. Moliere, regia Dan Alecsandrescu, 1990), regizorul le-a spus colegilor mei „fiti atenti ca aveti printre voi un actor care prin firescul lui va ucide". Modelul meu a fost viata. Charlie Chaplin spunea „Nu cititi, observati viata!". De citit citim, dar un actor trebuie sa fie si un foarte bun observator.

G.A.: Povestiti-mi o intamplare ce v-a marcat.
D.V.: Am avut norocul ca umorul meu sa fie confirmat printr-un spectacol jucat cu Grigore Vasiliu Birlic la Teatrul din Piatra Neamt. Cand am intrat in scena si publicul m-a aplaudat, Birlic a asteptat in culise sa se termine aplauzele. A intrat si el si astepta sa fie aplaudat, dar nu s-a repetat scena: publicul reactiona numai dupa replicile mele. In acea seara am avut succes numai eu. Situatia s-a schimbat la al doilea spectacol jucat in Bacau, unde Birlic era foarte popular, iar sala l-a aplaudat numai pe el. Atunci mi-a dat o fotografie pe spatele careia scria „Pentru un artist de la un artist". M-am simtit foarte bine. Ma bucur cand oamenii ma plac si ma respecta, asta inseamna foarte mult pentru mine.


„Pe marii artisti trebuie sa-i privesti asa cum privesti catedrala gotica..."


G.A.: Ati fost martor la unele schimbari din teatrul romanesc, inainte de ´89 cenzura era omniprezenta, insa dupa Revolutie libertatea de expresie isi spune cuvantul. Vedeti asta ca pe evolutie sau involutie a teatrului?

D.V.: Ce s-a intimplat dupa ´89 cu teatrul romanesc m-a intristat. Vorbeam de o rasturnare a valorilor. Au aparut actori de mana a doua dar cu multe pretentii. Teatrul din Bucuresti era pentru mine un fel de catedrala teatrala, in care toti slujeam aceleiasi zeitati: Thalia. Rasturnarea valorilor romanesti m-a facut sa ratacesc in politica, dar nu am pierdut contactul cu teatrul. Dar ma aflam intr-o situatie in care nu vroiam sa-mi spun parerile. Dupa ce s-a terminat mandatul si m-am reintors in teatru nu-i mai recunosteam pe unii dintre colegi. Se crease o stare de animozitate care inca persista in teatrul nostru. Spectacolele care se fac in numar mare nu ma mai incanta. Nu mai am sentimentul acela de gelozie pe care-l aveam inainte de ´89, cand vedeam un spectacol foarte bun si eram putin invidios ca nu joc in el. Acum mi-e frica sa ma duc sa vad. Chiar pe marele filosof Andrei Plesu il invinuiesc pentru rasturnarea valorilor Teatrului National din Bucuresti, prin demiterea lui Radu Beligan din directorat.

G.A.: Traiti din amintiri?
D.V: Inca nu, dar imi plac amintirile. Ca sa ajungi sa traiesti din amintiri e o renuntare la viata, la munca, dar daca amintirile sunt frumoase si au haz merita sa le retraiesti. Am jucat si roluri in care personajele erau fara noroc, in Insemnarile unui nebun (n.r. N.V. Gogol, regia Brandy Barasch, 1975) de exemplu, sau Chirica din Omul cu martoaga (n.r. Gheorghe Ciprian, regia Dan Stoica, 1985) este alt personaj fara noroc. Profesorul Ovidiu Drimba spunea la un curs ca pe marii artisti trebuie sa-i privesti asa cum privesti catedrala gotica, de la distanta, pentru a nu vedea mucegaiul. Asadar, nu trebuie sa vezi un artist de aproape... nu trebuie vazute defectele...

G.A.: Ati simtit vreodata ca va jucati viata?
D.V.: Am simtit deseori ca rolul mi se potriveste, dar mai mult pe defecte decat pe calitati. Am jucat de multe ori rolul meu, dar am stiut numai eu si regizorul si a fost foarte bine.

G.A.: V-ati impus stilul propriu pe scena?
D.V.: In anii de teatru am avut si disensiuni cu regizorii cu care lucram. In ultimul spectacol de exemplu (n.r. Recviem pentru o stea, regia Anca Ovanez, 2010), am simtit ca exista dezacorduri si am renuntat. Chiar si in Insemnarile unui nebun, spectacol jucat multi ani, au fost neintelegeri, dar au trecut.


„Imi place sa fac baie de public."


G.A.: Cum ati ajuns sa jucati in telenovela „Aniela" impreuna cu Marin Moraru si alti actori tineri, productie difuzata pe postul de televiziune Acasa TV? Considerati acest lucru un compromis?
D.V.: Se cauta un actor cu nuante moldovenesti si m-au chemat la probe. Am jucat foarte bine cu totii, a fost o echipa excelenta. M-am simtit extraordinar, m-am simtit artist, tratat ca un artist, platit ca un artist. Intamplarea si talentul au facut sa ajung acolo si sa joc.

G.A.: De cativa ani sunteti prezent la sarbatorirea inaugurarii Bojdeucii de pe Ticau ca primul muzeu memorial din Romania, cat de prezent este in viata dvs. Ion Creanga?
D.V.: Dupa ce am interpretat rolul lui Creanga (n.r. Ion Creanga in Povesti si amintiri, dramatizare de Eduard Covali, dupa Ion Creanga, regia: Gabriel Negri, 1964) la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, mi s-a inoculat microbul aducerilor aminte ale vorbirii moldovenesti pe care le-am slefuit in timp. Mai tarziu l-am intilnit pe Constantin Parascan, un mare iubitor al operei lui Creanga: a fost liantul prieteniei noastre, si an de an ma cheama la Bojdeuca: sunt actorul care s-a pliat pe activitatea muzeistica. Nu am stat inchis doar in Teatrul National. Imi place sa fac baie de public.

G.A.: Etimologia prenumelui dvs. are la baza cuvantul Dios, sunteti un om al lui Dumnezeu?
D.V.: Nu sunt habotnic, dar mi-am insusit credinta data de parinti si obiceiurile mosilor si stramosilor mei.

G.A.: Ce il doare cel mai mult pe un actor?
D.V.: Indiferent de varsta, sa spui unui actor ca nu are talent doare cel mai tare.


Interviul a aparut pe site-ul AltIasi si poate fi accesat de pe urmatorul link: http://altiasi.ro/o-persoana/dionisie-vitcu-artist-actorie.

Copilării pe dvd

Băi nene, m-a apucat un dor de copilărie! 

Am fost la film. Trei D(e). Minunat! Nu zic că mi-a plăcut sau nu filmul, nu prea i-am dat importanță. În schimb mi-am amintit de unele copilării.  Pe un mare panou mare am urmărit niște umbre de lumină printre tusea afurisită ce nu mă mai părăsește. Privind bucata aceea de perete prin două bucăți de plastic întunecate, mi-am amintit de filmul cu Charlie Chaplin pe care-l vedeam din dosul plapumei, într-una din serile acelea în care stăteam la bunici și-mi imaginam că dinozaurii de pe podea mă lasă fără sora mea. Și boceam. Boceam c-o pierd. :))

Vedeam filme cu Bruce Lee pe dvd și urlam ca el. Da, da, la mișcarea jaguarului și rîdeam minute în șir cînd lui Mr. Fasole îi rămînea curcanul în cap la întîlnirea cu iubita lui. Puneam mîinile la ochi cînd Tarzan o săruta pe Jane și plîngeam la animația cu prințesa lebădă. Urmăream cu mare interes filmele in care juca Jean Constantin și revedeam de cîte ori rămîneam singură acasă caseta cu revelionul din 1992/1993, cînd Puiu Călinescu pregătea mușchiul pe pași de aerobică.

Acum am evoluat, vedem filme chiar și Șapte D(e), filme ce nu au nicio valoare sentimentală. Bine, să zicem că pe unele le vezi cu iubita cu care ești de 3 luni, pe altele le-ai văzut cu fosta, pe altele nu vrei să le vezi că joacă actorul preferat al fostei tale iubite, dar nu asta este valoarea aceea. Alta e starea cînd știi că stai cu inima în gît pentru că ai „furat” dvd-ul din sufragerie și l-ai pus la televizorul alor tăi, cînd ei sunt plecați la nu știu ce aniversare a unchiului din Satu Nou. A doua zi, primindu-ți mustrarea binemeritată pentru că te-a dat de gol butonul de „forward” că l-ai uitat apăsat sau că din greșeală ai șters o parte din bandă. 



CATALIN APOSTOL: “Nu prea mai vreau sa ma consider jurnalist. Am asa o mica jena pentru aceasta titulatura”



Nu e moldovean, dar simte ca una din radacini se afla in zona asta. Trompete au rasunat in fata spitalului atunci cand a vazut lumina unei zile insorite de primavara. S-a nascut in Iasi, a copilarit in Ploiesti, iar acum supravietuieste vacarmului din Bucuresti. Catalin Apostol este reporter al revistei “Formula AS” si realizeaza de cinsprezece ani reportaje si documentare pentru Televiziunea Romana. De curand, s-a lansat pe piata cinematografiei romanesti cu filmul “Umilinta”, realizat in urma unui reportaj video, al carui scenariu  a fost redactat in doua zile si  a primit premiul special HBO.


“Ma, eu asta sunt”


Giorgiana Astefanei: Din exterior privind, cum vi se pare mass-media zilelor actuale si cum reusiti sa va construiti povestile?
Catalin Apostol: Mie nu mi s-a intamplat sa nu-mi iasa o poveste, am plecat sa o realizez atunci cand am fost incredintat ca lucrurile vor iesi asa cum vreau. Depinde foarte mult si modul in care le vorbesti oamenilor. In general ziaristii dau buzna. Eu sincer sa fiu, nu prea mai vreau sa ma consider jurnalist. Am asa o mica jena pentru aceasta titulatura, care din punctul meu de vedere s-a compromis in Romania. Chiar profesionalismul lui s-a depreciat. Vedem la televizor: reportajul a cam disparut, e o chestie de lux in ziua de azi. Jurnalistii de acum stau ciorchine la usile unor institutii pentru niste declaratii stupide. Ca sa nu mai vorbesc de autenticitatea care nu mai e, toate lucrurile se interpreteaza, toate talk-show-urile, sunt de fapt niste denaturari si niste lucruri care au in spate niste interese.

G.A.: Sa-nteleg ca acum tindeti spre titulatura de regizor?
C.A.: Nu neaparat. Sunt proaspat lansat. Hai sa zicem ca ma numesc reporter, imi place chestia asta. Reporter inseamna ca scriu povesti, cunosc oameni, locuri. Daca intri in lumea asta, ele vin in mod firesc la tine. E un spatiu inepuizabil. Oriunde te duci gasesti o poveste. Fiecare om are un univers care poate fi exploatat din care sa iasa un material publicabil.

G.A.: V-ati lansat in presa la putin timp dupa Revolutie, cum ati fost privit?
Catalin Apostol: Inainte scriam proza. Am facut o facultate tehnica desi nu aveam nicio legatura. M-am chinuit tare de tot, bine nici nu am terminat-o, nu am sustinut licenta. Pentru ca a venit Revolutia am zis “frate, eu trebuie sa fac ce-mi place”. Inainte nu aveam unde sa scriu, presa era propagandista, piata era ocupata cu reporteri de calibru, cum ar fi Cornel Nistorescu care e „taticul reportajului“. Dupa Revolutie am inceput usor-usor sa scriu la un ziar, cotidianul “Viitorul romanesc”, care era al lui Viorel Catarama, a aripii tinere a PNL-ului si dupa aia am trecut la “Zig-Zag”, care era foarte in voga la acea vreme. Dupa aia am fost la revista “Express”, care era si mai in voga, condusa de Nistorescu. In ‘95 s-a desfiintat  “Express”-ul si m-am dus la Pro TV, care se lansa pe vremea aceea, la Andrei Boncea si i-am spus “ma, eu asta sunt” si i-am lasat un teanc de ziare. Fusesem in Franta si am vazut acolo niste reportaje facute de francezi despre Romania, care m-au marcat foarte tare.  Au francezii au stilul lor aparte de a face reportaj, de care m-am apropiat foarte mult si pe care cred ca mi l-am insusit intr-un fel. Atunci mi-a aparut licarul asta “trebuie sa ma duc spre directia asta de presa video”. Boncea a citit textele si a doua zi am batut palma. A fost o emisiune acolo “Povesti adevarate”, care a iesit din grila de programe mai tarziu, apoi m-am dus la Tele7abc, unde am lucrat ca reporter trei ani cu Dana Deac, dupa care aproape toata echipa ne-am mutat la TVR. Cred eu, ca Televiziunea Romana este singura televiziune care iti poate oferi prilejul asta de a face documentar si reportaj si in acelasi timp jurnalismul profesionist, care mai exista pe ici pe colo, dar in rest nimic.

G.A.: Daca va referiti la emisiunea de pe ProTV “Romania, te iubesc!”, nu v-ati gandit sa va intoarceti acolo?
C.A.: Nu nu, pentru ca e un ritm prea alert. Acolo e mai mult un soi de ancheta sociala, de care eu m-am indepartat mai mult. Sunt mai mult pe directia documetare, lucruri mai asezate si mai minutios lucrate.


„Nu mai vreau sa dau buzna in viata si sufletul oamenilor“


G.A.: Realizarea documentarelor si a reportajelor se vede ca a dat un oarecare plus  filmului “Umilinta”, v-a influentat mult si in elaborarea scenariului.
C.A.: E adevarat ca ma ajuta faptul ca am facut teren si ca am cunoscut oameni. Mi s-a format un reflex de a-i asculta, de a inregistra limbajul lor, ticurile lor verbale. Erau momente la filmare unde vorbeam cu actorii, de exemplu lui Costel Cascaval i-am spus: „Costele, daca tu simti ca nu se pliaza pe tine, nu-ti sta tie bine cu o anumita expresie, adapteaza replicile“ la care el mi-a raspuns “Cum sa schimb, este perfect asa, sunt autentice”.

G.A.: Ati avut vreo oarecare revelatie in ceea ce priveste realizarea vreunui reportaj sau ati avut o idee prestabilita?
C.A.: Am avut asa niste schimbari de atitudine in fata profesiunii. De exemplu, atunci cand am mers sa fac o poveste despre malpraxis. Era un documentar cu mai multe cazuri, iar una dintre povesti era despre un copil care murise in urma unei operatii banale de polipi. A trebuit sa ajung sa vorbesc cu parintii cam dupa o luna jumatate de la tragedie. Bineinteles ca la inceput s-au bulucit toti ziaristii la ei, care erau indurerati si revoltati. A trebuit sa merg sa fac o poveste mai ampla. Am mers la ei acasa in Braila si oamenii au fost foarte primitori si ma rog au acceptat sa vorbeasca, desi erau oarecum resemnati la gandul ca nu se mai poate face nimic, dar venirea mea acolo parca le-a mai dat o speranta in plus. Am stat de vorba, mi-au povestit de-a fir a par si la un moment dat mi-au pus chiar o inregistrare cu copilul facuta inainte de operatie. Taica’su se juca cu el pe holul spitalului si l-a pus sa recite o poezie. In momentul ala, filmam si am zis “opreste camera, gata”, de atunci mi-am spus ca nu mai vreau sa fac povesti de genul asta si nu mai vreau sa dau buzna in viata si sufletul oamenilor, mai cu seama cand oamenii aia isi fac sperante. Eu nu pot sa le dau sperante desarte. Nu puteam sa-i mint, eu m-am dus pana la urma sa-mi fac treaba. Se-ntampla uneori sa mai rezolvi anumite cazuri printr-un demers jurnalistic, dar foarte rar si atunci e cu ajutorul oamenilor.


“Nu cred ca jurnalistul poate vindeca”


G.A.: Dupa mai bine de 15 ani de televiziune, au fost astfel de cazuri pe care prin intermediul camerei le-ati rezolvat?
Mi s-a intamplat dupa un reportaj care a fost premiat la APTR (n.r. Asociatia Profesionistilor de Televiziune din Romania) despre o femeie care furase niste bani, “Foame si pedeapsa” se numeste. Avea zece copii si era condamnata. La vremea  aia cand se intampla povestea avea patru copii si ca sa scape de inchisoare in fiecare an mai facea cate unul. Cica asa se nimerea si pentru ca nu putea s-o bage la inchisoare fiind insarcinata. In felul asta a ajuns la zece copii, pana cand am preluat eu povestea. Furase trei sute de mii de la un vecin la care facea menajul, doarece nu aveau copiii ce manca, ca mai apoi sa-i puna pe ascuns. Victima si-a retras plangerea, dar pentru ca justitia este asa cum este, a continuat  condamnarea. Dupa ce am facut reportajul asta care a fost dat in preajma sarbatorilor de iarna acum 6-7 ani, a fost o reactia uluitoare din partea oamenilor care l-au vazut. Presedintele tarii a gratiat-o si dintr-o data oamenii aia au devenit miliardari. Aveau conturi in banci si si-au facut casa. Pana la urma jurnalistul are ceva cinic. Nu vinde. E o pacaleala asta. Dimpotriva starneste, e ceva urat, parsiv.

G.A.: Atunci dumneavoastra cu materialul acesta ati vindecat sau ati starnit?
C.A.: Cu povestea asta cu copiii am vindecat pe moment, dar dupa aia familia devenise cea mai bogata si dusmanita din sat. Asa ca, nu cred ca jurnalistul poate vindeca, poate doar asa la nivelul sensibilitatii umane si al publicului, dar asta daca ai tu grija si respect fata de ceea ce faci. Daca abordezi subiectele astea intr-un mod responsabil si tandru fata de spectator, cititor. Atitudinea asta a disparut din pacate. De aceea oamenii se duc in directia asta a autenticitatii, a respectului fata de ei. Ei vor sa se recunoasca in ceea ce citesc. Mai mult decat atat spiritul patriotic, televiziunile toate nu fac decat sa anuleze  sentimentul asta, sa frustreze romanul, sa-i dea in cap, ca e dobitoc, ca e prost, dar el insusi este asa pana la urma. Si vin strainii si spun cat e de bine. Avem probleme, da, dar dincolo de toate astea avem lucruri frumoase pe care nu prea stim noi sa le valorificam, tocmai din cauza acestor emisiuni care anuleaza romanul din noi, anuleaza orice sentiment pozitiv. Nu sunt adeptul narcisismului asta stupid, patriotic nici vorba. Trebuie sa critici. Eu de ani de zile asta fac, dar nu asa ostentativ sa fie un fenomen, sa creez o depresie nationala. Ca asta fac televiziunile, iar “Formula AS” este exact opusul. Chiar si Televiziunea Romana este cu totul altceva, are un aer decent. Trebuie sa existe un respect fata de demersul tau si in cele din urma fata de public.


“Raurile alea au inundat pentru ca ele isi cautau de fapt albia lor. Asa se petrece si cu oamenii”


G.A.: Care au fost impedimentele de care v-ati lovit in realizarea documentarului “Cuibul de cuci”, in care faceti publica povestea unor oameni internati in Spitalul pentru bolnavi neuropsihici de la Calinesti? Cum ati reusit sa-i convingeti sa nu se simta incomodati de camera?
C.A.: Mai greu a fost cu formalitatile astea birocratice, dar cu oamenii nici vorba. Oamenii vor sa spuna povestea lor, mai ales aceia care nu mai au nicio speranta. In epilog ai vazut cum povestea Florin, unde practic a iesit din rolul lui si a devenit el insusi care spunea „gata am terminat treaba, am terminat rolul de spus, acum voi plecati, eu raman aici“. Pentru ei e o lumina in viata atunci cand apare cineva care ii mai asculta. Cum imi spunea cineva la Rosia Montana “ce ma bucur ca ati venit, pentru mine e ca o mangaiere”. Depinde si cum il asculti, daca te duci la el cu intrebari pe hartie e mai greu sa te duci cu gandul acolo unde vrei tu, asa lucrurile iti vin spontan.

G.A.: Va e frica de anularea identitatii individului?
C.A.: Bineinteles ca mi-e frica. Am asa un instinct de aparare. Iar toate astea duc la o forma de alienare a individului. E o foarte mare problema a timpurilor in care traim, e foarte limpede lucrul asta. Parerea mea este ca lucrurile nu vor avea sorti de izbanda. Cred ca totusi oamenii au inca resurse. E vorba de metafora aia cum se-ntampla mereu  cu inundatiile acelor rauri pe care Ceausescu le-a deviat cursul, ca sa faca ei nu stiu ce baraje sau alte chestii, raurile alea au inundat pentru ca ele isi cautau de fapt albia lor. Asa se petrece si cu oamenii. Pana la urma exista o revolta a sinelui si lucrurile nu pot merge pana la sfarsit. Exista o revolta a lucrului cel mai ascuns din om. Asa sunt legile firii, nu ai cum sa le anulezi.

G.A.: Revenind la filmul proaspat lansat, Dan Puric a spus ca “Umilinta” este “o poveste pe care Dumnezeu v-a soptit-o la ureche”, totusi e poveste in care omul e tras de ureche de Dumnezeu?
C.A.: Dumnezeu nu trage de urechi, dar fortand putin lucrurile da. Demersul meu a fost tocmai asta. Desi mi-e greu sa vorbesc, mai degraba vreau sa se subinteleaga decat sa le fac explicite. Metafora e clara, raul care colcaia acolo este practic ingropat sub ape si cel care se salveaza e doar acest Dumitru care o face cu pretul unei jertfe.  Are semnificatii crestine, dar intr-un mod cat se poate de discret. Nu e nimic ostentativ acolo. Nu sunt simboluri. E o poveste spusa cat se poate de simplu.

G.A.: Pe o tabla de sah, nebunul ar fi Dumitru, dvs.  cine sunteti?
E o intrebare complicata, cred ca as fi regele (rade). Dumitru nu e nebunul, el pentru ceilalti din sat, da, e nebun. Eu nu am ce sa fac acolo pe tabla de sah, e lumea pe care, intr-adevar, am cladit-o eu. Dar sunt inafara ei.