Copilării pe dvd

Băi nene, m-a apucat un dor de copilărie! 

Am fost la film. Trei D(e). Minunat! Nu zic că mi-a plăcut sau nu filmul, nu prea i-am dat importanță. În schimb mi-am amintit de unele copilării.  Pe un mare panou mare am urmărit niște umbre de lumină printre tusea afurisită ce nu mă mai părăsește. Privind bucata aceea de perete prin două bucăți de plastic întunecate, mi-am amintit de filmul cu Charlie Chaplin pe care-l vedeam din dosul plapumei, într-una din serile acelea în care stăteam la bunici și-mi imaginam că dinozaurii de pe podea mă lasă fără sora mea. Și boceam. Boceam c-o pierd. :))

Vedeam filme cu Bruce Lee pe dvd și urlam ca el. Da, da, la mișcarea jaguarului și rîdeam minute în șir cînd lui Mr. Fasole îi rămînea curcanul în cap la întîlnirea cu iubita lui. Puneam mîinile la ochi cînd Tarzan o săruta pe Jane și plîngeam la animația cu prințesa lebădă. Urmăream cu mare interes filmele in care juca Jean Constantin și revedeam de cîte ori rămîneam singură acasă caseta cu revelionul din 1992/1993, cînd Puiu Călinescu pregătea mușchiul pe pași de aerobică.

Acum am evoluat, vedem filme chiar și Șapte D(e), filme ce nu au nicio valoare sentimentală. Bine, să zicem că pe unele le vezi cu iubita cu care ești de 3 luni, pe altele le-ai văzut cu fosta, pe altele nu vrei să le vezi că joacă actorul preferat al fostei tale iubite, dar nu asta este valoarea aceea. Alta e starea cînd știi că stai cu inima în gît pentru că ai „furat” dvd-ul din sufragerie și l-ai pus la televizorul alor tăi, cînd ei sunt plecați la nu știu ce aniversare a unchiului din Satu Nou. A doua zi, primindu-ți mustrarea binemeritată pentru că te-a dat de gol butonul de „forward” că l-ai uitat apăsat sau că din greșeală ai șters o parte din bandă. 

Sora copilăriei

Bătrînețea este o stare la care ajungem, în cazul în care reușim să fentăm viața, să sorbim tinerețea și să ținem cu dinții de anii noștri. Azi m-am întîlnit cu EA. Au trecut vremi în care infantilitatea a fost la ea acasă, s-a jucat cu mașinuțele în glod cu copilăria.

Acum ridurile, anii, ochii pierduți în timp printre greutăți se regăsesc în anii copilăriei. Ochelarii de vedere de mărimea fundurilor de borcane de 400 și aparatele auditive s-au prins într-o horă și s-au așezat lîngă mine. Cinci bucăți de fiecare. Încep să mă simt bătrînă!

Ieri, existența mea tindea să scape de sub control, mi se părea că mă sting cînd mă gîndeam la cîte responsabilități încep să-mi apară (și sunt chiar puține). Funcția de „om mare” e voluntariat 100%, nici măcar nu pot scoate bani din ea, să-mi cumpăr o bomboană sau o aspirină sau măcar o adeverință ce atesta perioada în care am fost „în probe”. 

Se poate observa cum anii au trecut și trec pe lîngă noi doar privind în jur. Pălăriile cu margini de vrăjitoare și cu banderola ce le sugrumă de aceeași culoare sobră îmi relevă cît respect au pentru ele însele. Doar cea din mijloc e mai cochetă: rujul se stinge ușor pe buze, genele aproape inexistente sunt înnegrite de un rimel probabil expirat, de pe vremea cînd se agăța în Ciuleandra căutîndu-l pe Puiu. Cea din capătul liniei pare a fi rămas fără El. Culoarea doliului e prezentă din cap pînă în picioare, numai verigheta îi aduce o oarecare sclipire în toată vestimentația sa. Fața îi este acoperită de o pălărie enormă ce-i lasă doar buzele să răsară de sub ea.

Bătrînețea, un tunel ca toate celelalte în care întunericul domnește peste gunoaie și șobolani, c-un ochi de copil la capătul său, ce duce spre racla uitării. Naftalina mi s-a încriptat în nări. Vocile tremurînde le-au exilat pe cele suave cu ajutorul cărora și-au vrăjit jumătățile. Îmi zgîrîie timpanul tehnologia ce-a lovit-o pe cea din dreapta mea. e clar că nu știe să  o folosească. Sunetul imperinent nu se mai sfîrșește, iar ea precum un nou-născut ce abia a descoperit piatra vieții nu reușește să-l decapiteze. 

Mă tem că-ncep să mă sting lîngă ele sau că dau în mintea copiilor. Știu că ar trebui să mă gîndesc la bunicile mele acum, dar nu pot. E prea tîrziu... A fost prea tîrziu... Și va fi prea tîrziu mai tîrziu! 

Pagina de jurnal a unui copil ce-a fost odată copil

Mă uit la tine cu o distanță suspicioasă și totuși nu-mi dau seama care a fost motivul plecării tale. Totul s-a sfîrșit în acea noapte cu cer senin, în care cele două care selenare și omnisciente mînate de un vizitiu invizibil au luat foc. Totul a luat foc. Totul a fost inundat. Totul a început să poarte un miros specific. S-au schimbat multe în doar o fracțiune de secundă. Mă uit în jur și nu-mi pot explica ceea ce nici tu nu-ti poți explica la rîndu-ți.  Întunericul s-a stins și el.  Parcă nu mai e nimic ca la început. S-a sfîrșit vremea în care mă jucam în părul tău, vremea în care două vorbe cîntăreau cît doua vagoane cu plumb, vremea aceea a rățuștelor de plastic din cadă, vremea noastră.

 Fii atentă pe unde pășești să nu calci în vreun cui sau în vreo bucățică de  sticlă,, așa îmi spuneai.   Aveai mare grijă de mine. Mergi și te spală pe mîini să nu te-mbolnăvești!

Fire de păr de cîine se plimba prin atmosferă  alene și nimeni nu se mai îmbolnăvea ca în ziua de azi, cînd fructul cumpărat din piață conține tot felul de insecticide date pentru dăunători. Da, recunosc dormeam cu pisica la nas. Și nu m-am imbolnăvit. Recunosc că am stîrpit cuiburi de viespi, iar mușcătura lor nu m-a doborît. Ba mai mult, ma făcea să revin și a doua zi să-mi termin treaba. Mai recunosc ca am făcut disecție unor pui de vrăbii aflați într-un cuib pe treapta a patra a stîlpului de la poartă. Încă de atunci aveam deprinderi de biolog. Știu că sună clișeic, dar viața mea a luat o turnură drastică într-o seară lipsită de stele și de lună.  

            

A fost greu să mă-nvăț cu ideea că nu mai sunt alături de tine, că ne-am despărțit una de cealaltă. Mai greu mi-a fost să nu-ți mai văd privirea să nu mai știu nimic de tine. Fotografia ta e singurul lucru ce mi-a mai rămas din vremea noastră încărcată cu drăgălășenii și cuvinte de alint. Acum am crescut și sunt pe drumuri necunoscute ție, necunoscute mie. Intuiești oare unde mă aflu acum? Poate crezi că trăiesc nepăsătoare într-un castel de fildeș, unde servitorii îmi flutură evantaiul în nas, iar toată lumea mi-e supusă.

Mi-e dor de zîmbetul tău de dimineață cînd îmi pregăteai micul dejun! Mi-e dor de șoaptele tale calde de noapte bună! Mi-e dor de hăinuța croșetată pe care o purtam la patru ani! Prea mult a trecut, timpul nu a vindecat această rană sufletească. Acum stau într-un ungher de cameră  doi pe doi, plină de mucegaiuri și pînze de păianjen. Este a noua lună de cînd simt că am prins rădăcini, așa cum tu ai simțit poate în perioada în care am stat în burta ta precum un parazit ce-și găsește gazda bună. Atît de mult mi-aș dori să dau timpul înapoi. Simt că sunt o plantă fără fotosinteză, îngălbenită de lipsa luminii și a dragostei tale, mamă! Sunt un animal într-o cușcă fără gratii, legată cu  lanțurile copilăriei mele.  Stăpînul meu nu pot fi nici măcar eu, ci o gorilă înaltă fără sentimente. Și astăzi sufletul meu mi-a fost mutilat, trupul meu se degradează pe zi ce trece. Nu mai am niciun drept asupra mea, sunt o jucărie teleghidată de comenzile celor din jur. 

Bărbatul de astăzi mi-a dat o bomboană, a realizat că sunt încă un copil  în trupul căruia dănțuie inocența.

Sursa imaginilor: licart.ro
Mențiune: Textul acesta a luat Premiul Special de la Organizația Salvați Copiii - Filiala Caraș-Severin în cadrul Taberei Naționale Reporter XXI de la Rîul Alb - Reșița 2011.