Se afișează postările cu eticheta amintire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta amintire. Afișați toate postările

Sora copilăriei

Bătrînețea este o stare la care ajungem, în cazul în care reușim să fentăm viața, să sorbim tinerețea și să ținem cu dinții de anii noștri. Azi m-am întîlnit cu EA. Au trecut vremi în care infantilitatea a fost la ea acasă, s-a jucat cu mașinuțele în glod cu copilăria.

Acum ridurile, anii, ochii pierduți în timp printre greutăți se regăsesc în anii copilăriei. Ochelarii de vedere de mărimea fundurilor de borcane de 400 și aparatele auditive s-au prins într-o horă și s-au așezat lîngă mine. Cinci bucăți de fiecare. Încep să mă simt bătrînă!

Ieri, existența mea tindea să scape de sub control, mi se părea că mă sting cînd mă gîndeam la cîte responsabilități încep să-mi apară (și sunt chiar puține). Funcția de „om mare” e voluntariat 100%, nici măcar nu pot scoate bani din ea, să-mi cumpăr o bomboană sau o aspirină sau măcar o adeverință ce atesta perioada în care am fost „în probe”. 

Se poate observa cum anii au trecut și trec pe lîngă noi doar privind în jur. Pălăriile cu margini de vrăjitoare și cu banderola ce le sugrumă de aceeași culoare sobră îmi relevă cît respect au pentru ele însele. Doar cea din mijloc e mai cochetă: rujul se stinge ușor pe buze, genele aproape inexistente sunt înnegrite de un rimel probabil expirat, de pe vremea cînd se agăța în Ciuleandra căutîndu-l pe Puiu. Cea din capătul liniei pare a fi rămas fără El. Culoarea doliului e prezentă din cap pînă în picioare, numai verigheta îi aduce o oarecare sclipire în toată vestimentația sa. Fața îi este acoperită de o pălărie enormă ce-i lasă doar buzele să răsară de sub ea.

Bătrînețea, un tunel ca toate celelalte în care întunericul domnește peste gunoaie și șobolani, c-un ochi de copil la capătul său, ce duce spre racla uitării. Naftalina mi s-a încriptat în nări. Vocile tremurînde le-au exilat pe cele suave cu ajutorul cărora și-au vrăjit jumătățile. Îmi zgîrîie timpanul tehnologia ce-a lovit-o pe cea din dreapta mea. e clar că nu știe să  o folosească. Sunetul imperinent nu se mai sfîrșește, iar ea precum un nou-născut ce abia a descoperit piatra vieții nu reușește să-l decapiteze. 

Mă tem că-ncep să mă sting lîngă ele sau că dau în mintea copiilor. Știu că ar trebui să mă gîndesc la bunicile mele acum, dar nu pot. E prea tîrziu... A fost prea tîrziu... Și va fi prea tîrziu mai tîrziu! 

Levitație

Ai simțit vreodată că sufletul îți va plesni de atîtea amintiri și gînduri? 
Ai fost vreodată într-o stare din aia de comă, dar nu una biologică, ci una ce se aseamănă cu o stare infinită de neputință? 
Ai visat vreodată că Luna se stinge la mijitul zorilor? 
Ai ținut vreodată în tine un gînd ce în jocul lui frenetic se frămînta pe buze să iasă la iveală? 

Coincidența revederii neașteptate a unei persoane m-a făcut să-mi amintesc de răspunsurile acestor întrebări. Despărțirea de aceasta însă, mi-a dat o stare de recunoștință a ceea ce a fost odată. 
Mă simt ca devi a lui Mircea Eliade cu noduri în gît, dar cu o imensă stare de bine. Chiar dacă TU nu vei avea ocazia să-mi citești rîndurile, mă simt obligată să scriu despre tine, Micule Geniu! M-am temut dintotdeauna de acea îmbrățișare de despărțire. Astăzi se pare că s-a mai adăugat un adio în minte și în suflet. Nu un "adio, deci pe curînd", ci un "adio" pe care l-aș numi ancestral. Istovită de puteri îmi amintesc cu drag de acele versuri în stil eminescian și siropos pe care (mi) le scriai în perioada frumoasă și lipsită de griji a ta, a mea. De acele cuvinte "sfătoase" încărcate cu termeni din genetică de la miez de noapte mi-e dor! Lungă e noaptea, scurtă e viața. Nu mai simt bătaia inimii tale de copil. 

Mă sperie gîndul că nu te voi mai revedea! Pînă azi am fost aproape unul de celălalt, nu mă interesa ce faci, ce mănînci la prînz sau cu cine te-ai mai întîlnit pe stradă, fiindcă te știam acolo. Acum adverbul acesta de loc a devenit un alt acolo, un acolo definitiv, fără cale de întoarcere. Și o să-mi fie teribil de dor de tine! 
Acum ultima privire încununată de zîmbetul tău inocent încriptat pe vecie luminează obscurul din al meu suflet. Voi păstra stihurile tale, așa cum maicile își țin singura fotografie cu părinții în loc ascuns numai de ele știut.

A mea ultimă zi din viaţă 
Ţie eu ţi-aş oferi-o 
De nimic nu îmi mai pasă, 
Doar să-ţi fie ţie bine.


Te-aș chema, deoarece azi m-am simțit din nou copil, al cărui suflet pur și inocent se citește de la primul clipit din pleoape.

doruri insipide, incolore și inodore

Bătăi aritmice. Puls cromatic. Pereți scrijeliți de evadări consecutive. Pantofi aruncați în fundul grădinii. Sentimente pe ușă atîrnînd ca un copil ce vrea să-și scoată cel mai strașnic dinte. Sîn otrăvit de dulceața sa. Cărți docente pline de praf pe marginea bibliotecii. Doruri incolore.
Goldene de toamnă amare. Drumuri de fier. Tragedie mahmură. Gînduri migdalate. Istorii pictate pe tavan. Tablouri lîncezite. Frunze plecate cu vîntul. Lună acră. Mașini cu motor eco. Sondaje timpurii. Lumini dulci la capăt de linie. Praf de copt expirat. Doruri insipide.
Nori nevrotici. Esență de rom. Copii bolunzi, dar inocenți. Priviritrandafirate. Apă vie. Hidrargir imobil. Stîlpi decapitați. Diatomee neagră. Visuri cu miros de scorțișoară. Cîntec de lebădă. Pagini liliachii rupte. Crini imperiali. Vase hallstattiene. Mirodenii putrede. Doruri inodore.
Enumerații incolore, insipide, inodore, dar acustice.