Interviu cu pianistul Horia Mihail despre piane calatoare, gastronomie si note muzicale

Maestru al claviaturii asemanat cu insusi Franz Liszt datorita indemanarii inascute, Horia Mihail a urmat timp de 14 ani cursurile Colegiului de Matematica si Fizica "Andrei Saguna" din Brasov, dupa care a s-a inscris la Academia de Muzica din Bucuresti, ca mai apoi sa se specializeze la Universitatea din Illinois (SUA). Vazandu-si visul american implinit, dupa 10 ani de predat la Universitatea din Boston pianistul s-a intors in Romania cu dorinta de a canta in tara sa natala. Daca la prima vedere statura serioasa te face sa crezi ca face parte din categoria persoanelor inabordabile, dupa cateva minute prin apropierea de muzica clasica, Chopin, Brahms, Liszt, Beethoven devin personaje numai bune de discutat in asa fel incat si timpul se opreste in loc vrand sa ia parte la discutie.

 Foto: in Aula Magna "Mihai Eminescu" BCU (24 iunie a.c.)

In scurta pauza dintre repetitii si concert, intr-o camasa rosie printre emotii perindand pe scarile Bibliotecii Centrale Universitare, Horia Mihail a vorbit despre viitorul muzicii clasice, piane calatoare si cariera pianistica.

"Singurul lucru cert a fost ca am vrut sa traiesc in Romania, de asta m-am intors din America"

Giorgiana Astefanei: Ati interpretat numeroase compozitii de-a lungul carierei dvs. muzicale, din cei trei B - Bach, Beethoven si Brahms stiu ca va place Brahms, cat de important este el ca si compozitor in comparatie cu ceilalti doi?

Horia Mihail: E o intrebare foarte dificila, fiecare a contribuit decisiv la dezvoltarea muzicii in alt mod categoric. Intrebarea e mai nimerita pentru un muzicolog decat interpret, insa eu personal nu mi-as imagina viata pe care o am fara Brahms, tot asa de bine as putea spune ca nici fara Bach, nici fara Beethoven, Rahmaninov, Ceaikovski, fara Prokofiev, ar fi mult mai saraca. Ca pianist repertoriul pe care l-a scris Brahms este absolut fabulos, aduce piese concertistice si aici putem vorbi de cele doua concerte absolut extraordinare pentru pian si orchestra precum si o serie foarte lunga de piese pentru pian solo, dar si repertoriul cameral, in care este impus pianul.

G.A.: Ati fost un copil care si-a inceput studiile la pian la varsta de sapte ani, de mic v-ati obisnuit cu scena si ati cantat alaturi de nume consacrate ale muzicii clasice si totusi daca e sa ne uitam in bibliografia dvs. observam ca ati urmat studiile unui profil diametral opus artei in timpul liceului.

H.M.: E adevarat, a existat un hiatus din punct de vedere al profilului scolii pe care am urmat-o, insa  din clasa intai adica de la sapte ani si pana am terminat studiile am invatat in continuu chiar daca am terminat un liceu de matematica – fizica am studiat in particular tot ceea ce era nevoie pentru a da si intra la facultate.

G.A.: Daca stam sa ne gandim asa sunteti un fel de Chopin al contemporaneitatii: el la varsta de 7 ani a compus primele opere, iar dvs. la aceeasi varsta ati inceput studiile la pian, avand dupa cateva luni debutul oficial, destul de devreme am putea spune.

H.M.: Da, am debutat dupa sase sau sapte luni de studiu in Bucuresti la Sala Dalles la conferinta unui mare violoncelist si muzician, George Cocea care a disparut de foarte multa vreme. El tinea in perioada aceea niste conferinte in Bucuresti pe teme muzicale si nu numai si avea ca invitati tot felul de artisti consacrati. Fiind prieten cu tatal meu si ascultandu-ma intamplator in Bucuresti m-a programat intr-una dintre aceste conferinte si am sustinut un mic recital de vreo douazeci de minute, acela a fost debutul meu oficial. Comparatia cu Chopin ma flateaza, in general muzicienii care urmeaza o cariera solistica au debuturi de la varste foarte fragede desi exista si exceptii. Am un fost coleg profesor la Universitatea din Boston care a inceput sa cante la pian la 14 ani, a debutat la 16 ani si a ajuns un pianist fantastic, insa astfel de situatii sunt absolut ocazionale, foarte rare.

G.A.: Stiu ca Chopin a scris mai multe studii ce fac parte in momentul de fata din tolba viitorilor pianisti si din cate am observat interpretarea acestora necesita o foarte buna indemanare a mainilor, care mana va este solicitata mai mult in timpul unei interpretari?

H.M.: Cele 27 de studii sunt opere de arta nu sunt neaparat studii, dar fiecare piesa in parte se adreseaza uneia sau mai multor probleme tehnice si este foarte relativ lucrul acesta, fiindca sunt unii pianisti carora le este usor un lucru si dificil un alt lucru, sunt pianisti carora nu le este dificil nimic si altii care se chinuie la tot. Din punctul meu de vedere cand am invatat aceste studii, eram in clasele primare, aveam probleme mai mare cu mana stanga si cateodata si cu octavele deoarece mana mea nu este foarte mare.

G.A.: Ca muzician ce v-a oferit America? V-a atras acest miraj de peste ocean, pentru ca dupa 10 ani sa reveniti in Romania si sa cantati in propria tara, sa va luptati cu tot felul de piedici si intr-un final sa razbiti.

H. M.: Am invatat foarte mult, am avut niste profesori extraordinari, informatie la indemana atat in biblioteci cat si informatii primite direct de la alti artisti, posibilitatile tehnice de a studia iarasi foarte bine si faptul ca am avut contact direct cu mari artisti ai lumii.

G.A.: Faceti parte din valul acesta de fii pribegi prin alte colturi ale lumii (alaturi de Alexandru Tomescu si Razvan Suma) care s-au intors pe plaiurile natale pentru a pune in practica ceea ce au invatat in strainatate, insusi Tomescu spunand „in Romania sunt foarte multe lucruri de facut si m-am gandit ca cineva trebuie sa se apuce de ele”. (sursa)

Razvan Suma (stanga), Horia Mihail (mijloc) si Alexandru
Tomescu (dreapta)

H. M.: Mi-aduc aminte teoria lui vizavi de intoarcere, nu sunt la fel de exact in folosirea termenilor, singurul lucru cert a fost ca am vrut sa traiesc in Romania si asta s-a intamplat. Eu am vrut sa cant, chestia cu promovarea a inceput dupa cinci ani dupa ce m-am intors, insa ceea ce s-a intamplat in momentul in care am cantat in "Romanian Piano Trio" impreuna si lucrurile pe care le-am dezvoltat au legatura foarte mult cu perioada in care am locuit in strainatate. Cei 10 ani in SUA m-au invatat cum procedeaza cei de acolo, nu neaparat muzicienii ci sistemul si atunci am propus colegilor mei sa adaptam la realitatea romaneasca care a functionat foarte bine cativa ani. Si acuma este foarte clar ca functioneaza in continuare exista turneul Razvan Suma – Bach, Alexandru Tomescu – Stradivarius, Ionut Stefanescu – Flautul de aur.

G.A.: Inafara de muzica, exista vreo alta arta ce v-a captat atentia?

H. M.: Da, arta gatitului. Sunt consumator frecvent de alte genuri de expresie artistica, in calatoriile mele am vizitat marele muzee si colectii de arte ale lumii de-a lungul timpului, literatura, insa singura arta cu care ma intalnesc zilnic este cea a sefului de bucatarie.

"Imi place sa simt in timpul unui concert ca unul din telespectatorii care e in sala pleaca impreuna cu mine intr-o calatorie, calatorie care-l face sa uite de grijile si de problemele cotidiene."

G.A.: Din cate am observat fata de anul trecut numarul concertelor din cadrul turneului „Pianul Calator” aproape s-a dublat. Avand in vedere ca numele turneului ne duce cu gandul la concerte solo, cum v-ati hotarat sa fiti acompaniat si de orchestra si in acelasi timp cum ati ajuns sa sustineti ultimul concert din turneu in Republica Moldova ?

H. M.: Este adevarat, a fost un entuziasm personal poate datorita faptului ca m-am simtit foarte bine in primul turneu. Cred ca, in viitor voi reduce totusi numarul, fiindca avand in vedere infrastructura din tara noastra o astfel de perioada de cinci saptamani pe drumuri cu foarte multe concerte este infiorator de obositoare! Nu e usor sa mergi pe drumurile noastre doua-trei sute de kilometri si sa ai si concert seara. In ceea ce priveste concertul din Chisinau a fost inclus in cadrul turneului, deoarece face parte dintr-o manifestare ce se intampla anual la Chisinau si anume Festivalului Internaţional pentru Pian si Orchestra „Noptile pianistice - Moldova - Marea Neagra" organizat de Alianta Franceza din Moldova. Am cerut permisiunea organizatorilor sa cant acelasi repertoriu pe care-l cant in concertele cu orchestra din cadrul turneului si sa fie parte integranta a acestui proiect.

G.A.: Ambele piane, actori principali ai turneului Pianul Calator, vor incanta timp de trei ani publicuri  mai putin obisnuite cu ele. Imi dau seama ca durata aceasta este asemanatoare cu cea a Stradivariusului ce se afla momentan in custodia lui Alexandru Tomescu. Care este diferenta dintre cele doua si ce traiectorie vor avea dupa trei ani?

H. M.: Pianul Calator 1 a fost reconditionat si se afla la Medias in momentul acesta, este un pian Steinway in stare foarte buna, pe cand Pianul Calator 2 din acest an este un Bluthner un pic mai mare cu 6 cm decat Steinway-ul, un pian care este la fel ca celalalt intr-o stare foarte buna, acesta ajungand la Sanicolau Mare dupa terminarea turneului si cred ca va face o cariera frumoasa acolo in urmatorii trei ani. Deocamdata contractele dintre Societatea Romana de Radiodifuziune proprietara acestor piane si comunitatile care primesc aceste instrumente sunt pe trei ani, durata aceasta putand fi prelungita, insa depinde de ceea ce se-ntampla pe pianele respective, fiindca in momentul in care ele nu ar fi utilizate asa cum ne-am dori pot exista alte persoane care au nevoie de ele, astfel incat ele pot fi redirectionate.

G.A.: Intr-un interviu anterior cu Filip Papa (violoncelistul Cvartetului Ad Libitum), el mi-a spus ca partiturile compozitorilor moderni sunt pline de semne, au un limbaj de lemn al lor. Avand in vedere ca prin mainile dvs. au trecut opere de-ale mai multor compozitori cum comparati pianistic si stilistic compozitiile?

Recital Medias

H. M.: As putea sa-l completez pe Filip, unele compozitii folosesc un alt limbaj al semnelor, limbaj care de obicei este specific  fiecarui compozitor in parte, insa exista si lucrari scrise astazi sau ieri care folosesc sistemul normal de notatii. Daca este sa ma refer la stil eu cred ca muzica moderna nu poate fi incadrata intr-o singura grupa mare, practic exista foarte multe curente diferite si majoritatea compozitorilor contemporani cauta si uneori gasesc o modalitate proprie de a-si exprima emotiile si gandirea, fapt care face ca o analiza a ceea ce se creeaza in acest moment sa fie extrem de dificil de facut si iarasi o ierarhizare a calitatii a ceea ce se scrie. E o transformare fireasca datorata epuizarii combinatiilor posibile in limbajul clasic tonal, limbaj care s-a dezvoltat de-a lungul a catorva sute de ani. Practic, primul compozitor care a stabilit ideea de tonalitate, care a stapanit lumea muzicii pana la inceputul secolului al XX- lea a fost Bach. In operele contemporane unde s-a mai folosit tonalitatea, s-a folosit acelasi limbaj, bineinteles influentat de stilistica artistica. Muzica a fost o codasa a metodelor de exprimare, fiindca a existat un decalaj intre muzica si alte forme de expresie ce implica 10 – 15 - 20 de ani chiar.

G.A.: Atunci viitorul muzicii clasice este garantat?

H. M.: Categoric, nu numai a muzicii clasice. Gandeste-te ce se-ntampla cu muzica anilor ’70 - ’80 si nu ma refer neaparat la muzica clasica ci la toate felurile. Exista piese care raman si daca raman 20-30 de ani o sa ramana sute de ani. Si pe timpul lui Mozart existau o groaza de compozitori si in anii ’70 la fel existau o groaza de formatii, insa din alea multe au ramas cateva.

G.A.: Care este lucrul ce va aduce cea mai mare bucurie ca artist?

H. M.: Sa simt, ca de stiut n-am cum sa stiu, in momentul in care s-a terminat un concert sau in timpul unui concert unul din telespectatorii care e in sala pleaca impreuna cu mine intr-o calatorie, calatorie care-l face sa uite de grijile si de problemele cotidiene.


Interviu aparut si pe site-ul AltIasi: http://altiasi.ro/muzica/interviu-cu-horia-mihail-despre-piane-calatoare

[AltIasi] Cvartetul Ad Libitum si cei trei menestreli: Haydn, Stravinski si Borodin

Daca la sfarsitul saptamanii trecute (14 iunie 2012) unii dintre noi (studentii) eram epuizati din cauza sesiunii, concertul Cvartetului Ad Libitum de la Filarmonica din Iasi a venit precum o briza revigoranta a Marii Negre. Prin intermediul acestuia, membrii Cvartetului (cu care ati devenit familiarizati deja) au lansat in Iasi primul lor album in noua formula, intitulat "Primus". Obisnuita fiind de la concertele anterioare cu Beethoven, Sibelius si Mozart, cei trei compozitori pe care i-au abordat au fost de-a dreptul uluitori! Joseph Haydn a fost precum linistea dinaintea furtunii, cu suieraturi melodice de vant, cu valuri line, ca mai apoi aceasta acalmie sa fie zdruncinata de nebunia dezlantuita a creatiei lui Igor Stravinski, rolul de barca salvatoare revenindu-i lui Alexandr Borodin.

Cvartetul Ad Libitum

Asa cum probabil v-ati obisnuit, violoncelistul Cvartetului, Filip Papa, mi-a explicat in randurile ce urmeaza cum sta treaba cu acele ciupituri violente ale coardelor, mi-a vorbit despre un duel muzical si despre evolutia lor ca grup din februarie pana acum cu Alexandru Tomescu ca prim violonist. 

"Aceasta lucrare de Stravinski este simplitatea absoluta, are cateva efecte foarte bine scrise prin care reuseste sa aduca un univers fantastic" 

Giorgiana Astefanei: A fost foarte interesanta simbioza creata intre Haydn, Stravinski si Borodin! Pe tot parcursul concertului am avut impresia ca sunt prinsa intr-o furtuna pe mare, ce s-a domolit cu un final apoteotic. Borodin (Cvartetul nr. 2 in re major) mi-a dat impresia de apus pe mare. Crezi ca era publicul pregatit pentru Stravinski?

Filip Papa: In general publicul iesean ar trebui sa fie pregatit pentru o muzica ca a lui Stravinski, Shostakovich sau compozitori care de altfel sunt moderni. Spre exemplu, piesa lui Stravinski este scrisa acum aproape 100 de ani, ea este o piesa aproape clasica, ce ar trebui sa intre intr-un repertoriu clasic cum sunt cvartetele de Bela Bartok, primele fiind compuse in 1911 in aceeasi perioada urmand pana in 1940 si ceva. Este o muzica fantastica, atunci a fost pentru prima data cand muzica a fost scrisa in aceasta maniera. Este o incercare si un experiment ce se pare ca a schimbat istoria componistica muzicala. Sunt piese compuse atunci, dar care astazi sunt la fel de moderne.

G.A.: Chiar in pauza din timpul concertului cand ati lansat albumul "Primus" i-ai pus pe melomani sa se gandeasca la cat de moderne sunt, mai ales ca peste doi ani implineste centenarul.

F.P.: Da, peste doi ani se-mplinesc 100 de ani de la compunerea acestei lucrari. Nu trebuie sa ne speriem! Astazi lucrarile compuse de catre compozitori moderni contemporani suna la fel doar ca au un limbaj mult mai complicat. Ei complica foarte foarte mult cu niste notatii tehnice, in asa fel incat cand deschizi partitura zici „Doamne Dumnezeule asa ceva nu se poate canta niciodata! Este mult prea greu, mult prea complicat!”. Iti ia un timp enorm ca sa descifrezi aceasta partitura, ca mai apoi sa observi ca muzica moderna este foarte simpla, nu este nimic complicat.

G.A.: Publicul empatizeaza cu muzica moderna contemporana?

F.P.: Sunt publicuri care sunt pregatite si sunt festivaluri de muzica moderna, contemporana la care vine un public special. Eu zic ca noi - prin integrala cvartetelor de Bela Bartok care s-a cantat pentru prima data in Iasi – am inceput sa obisnuim publicul cu acest gen de muzica si trebuie sa aducem si noi si orchestra macar la doua concerte cate-o lucrare in acest stil modern, tocmai pentru ca antiteza muzicii moderne cu muzica de Haydn sau Borodin sa faca reprezentatia mai savuroasa.

Alexandru Tomescu,
vioara I

G.A.: Daca imi amintesc bine Alexandru Tomescu a cantat ceva de Bartok la inceputul lunii martie a anului acesta.

F.P.: Da, a cantat Concertul nr. 2 de Bela Bartok, care este un concert celebru si de o complexitate absolut geniala, insa aceasta lucrare de Stravinski este simplitatea absoluta, are cateva efecte foarte bine scrise prin care reuseste sa aduca un univers fantastic.

G.A.: Muzica lui pare a fi rupta din filmele horror, prin acea ciupire violenta a coardelor, am ramas placut impresionata de „puterile” pe care le detine un instrument cu coarde!

F.P.: Prima piesa cantata evoca un dans cantat de un menestrel dintr-o epoca medievala unde prima vioara are o indicatie „sur la touche”, adica pe tastiera si in toata lungimea arcusului in piano, astfel incat vioara sa nu sune a vioara. Suna foarte infundat si ciudat precum un instrument arhaic, sa zicem ca o viela, in timp ce vioara a II-a are niste interventii in fortissimo foarte violente, ca un caine care latra, e ceva acolo care te sperie. Urmeaza viola care are niste pizzicati (pizzicato) in nuanta de mezzoforte, foarte ciudate ce vor sa aduca cu un instrument de percutie si violoncelul care este ca o toba mare, sparta si falsa ce are nuanta de forte. Fiecare instrument are o nuanta diferita, adica noi cantam pe patru planuri diferite ca intensitate si din acest motiv sunt foarte bine puse in evidenta fiecare dintre voci, poti sa le individualizezi perfect pe parcursul unei reprezentatii.

"Haydn insusi spunea ca o tema adevarata trebuie sa poate fi interpretata fara acompaniament si toata lumea sa-si dea seama de frumusetea ei si de cum suna ea in fapt."

G.A.: Am ramas putin dezamagita de aceasta data din cauza faptului ca foarte multe scaune au ramas goale. Avand in vedere ca albumul „Primus” a fost foarte bine receptat in tara si a primit o multime de cronici pozitive, la Iasi evenimentul nu a atins poate nici pe jumatate anvergura pe care a avut-o in Bucuresti, spre exemplu. E totusi orasul natal al Cvartetului.

F.P.: Putem pune acest mic insucces al concertului pe seama mediatizarii. Pentru evenimentul din Bucuresti, lansarea acestui compact disc de pe 22 aprilie, au fost lipite in oras 10 000 de afise si evenimentul a fost mediatizat intens cu cel putin o luna inainte pe toate canalele media. In plus oamenii au fost invitati sau mai bine spus, s-a intrat pe baza de invitatii, nu au fost puse in vanzare bilete la vreo casierie ci au fost facute invitatii contra cost. Au existat si invitatii pentru care s-a platit spaga (rade), adica s-au cumparat la pret dublu cu 200 de lei in loc de 100 de lei cat a costat o invitatie. In momentul in care noi sustinem un concert la Iasi, Filarmonicii ii revine sarcina de a se ocupa de mediatizare. Avand un spatiu limitat de afisaj este normal sa fie foarte greu sa faci un eveniment de genul acesta cunoscut. Cu toate acestea, multumesc publicului care dupa parerea mea, sub auspiciile acestei calduri si finalului de stagiune, zic ca a fost suficient. Oricum, a fost la concert exact cine trebuia sa fie!

Serban Mereuta,
vioara a II-a

G.A.: Cum de nu ati cantat ceva de pe album, dat fiind ca ati lansat acum albumul „Primus” in noua formula?

F.P.: Pentru ca albumul pe care l-am lansat este de fapt primul nostru concert pe care l-am avut la Iasi, de asta nu am cantat nimic. Sigur ca, in locuri in care nu am cantat acest album ci l-am lansat la Sibiu la Bucuresti, am dat la bis cate-o bucatica din una dintre lucrarile pe care le avem pe album.

G.A.: In ceea ce priveste partea in care ati interpretat Cvartetul in FA major op. 3 nr. 5 de Haydn, acesta m-a dus cu gandul la Concertul in SOL major pentru vioara si orchestra sustinut de Eugen Sarbu in aprilie, poate datorita jovialitatii si impecabilitatii interpretarii lui.

F.P.: Ai facut o paralela foarte buna intre aceste doua lucrari, nu stiu cum ti-a iesit, dar chiar este extraordinar! Aceste doua lucrari Concertul pentru vioara in sol major si Cvartetul op. 3 nr. 5 al serenadelor sunt foarte asemanatoare, deoarece au partile lente ca niste niste arii. Ele pot fi cantate de sine statator cum a facut Eugen Sarbu, sau cum oferim noi doar Serenada deseori la bis. Sunt niste lucrari concepute in jurul unor parti superbe. Haydn insusi spunea ca o tema adevarata trebuie sa poate fi interpretata fara acompaniament si toata lumea sa-si dea seama de frumusetea ei si de cum suna ea in fapt. De exemplu, Beethoven nu are aceste caracteristici de asta el a si fost criticat ca este compozitorul care nu a scris teme muzicale, desi mi se pare o aberatie sa spui asa ceva despre el! Pe de alta parte, daca iei o tema dintr-un cvartet de Beethoven, daca nu ai armonia, nu-ti sugereaza nimic, ea nu este o arie, o tema pe care sa o poti fredona pe strada. Ea doar acompaniata de instrumente, de orchestratie iese in evidenta, iar in momentul acela iti dai seama ca este o tema.

G.A.: Acea ciupire la Stravinski ce procedeu muzical defineste? Mi s-a parut extraordinara!

F.P.: Pizzicato. Coarda se ciupeste cu degetul si are un sunet mai pregnant, mai percutant imitand un instrument de percutie. A existat si o ciupire la sfarsitul partii a doua care are si o plesnitura la mijloc, adica coarda este ciupita de jos in sus in plan vertical si cand revine atinge tastiera (partea de lemn a instrumentului) pe care cantam cu degetele, producand o plesnitura foarte puternica. Acest pizzicato se numeste pizzicato bartokian, a fost inventat de Bartok dupa ce a fost compusa aceasta piesa. Deci, acest pizzicato l-am introdus eu acolo, nu a fost scris de Stravinski. Mie mi s-a parut ca se potriveste mult mai bine si ca socheaza mult mai mult si atunci mi-am permis sa interpretez un pizzicato bartokian. Cred ca Stravinski s-ar fi bucurat daca ar fi auzit.

G.A.: In seara aceasta am simtit ca violoncelul a fost foarte bine pus in valoare, nu stiu de ce dar parca a dominat cvartetul.

F.P.: Pentru ca in cvartetul de Borodin el este pus in valoare formidabil de catre compozitor prin melodica lui definitorie, dar exista si o alta explicatie. Adrian Berescu avea un stil extrem de subtil, nu se putea pune nimeni cu el, n-aveai cum sa-l ajungi. El se exprima pe instrument de o normalitate iesita din comun in asa fel incat te subjuga prin aceasta sensibilitate si nu aveai nevoie sa demonstrezi nimic celorlalti. Alexandru are un alt tip de personalitate, una dominatoare, el vrea sa-si puna in evidenta expresivitatea debordanta iar in momentul in care il ai alaturi, esti obligat sa faci si tu acelasi lucru, pentru ca daca nu, devii subsidiar ceea ce intr-un cvartet nu se poate.

G.A.: Imi pare a fi un fel de duel...

F.P.: Exact, poate fi numit un fel de duel muzical. Acest lucru nu conduce decat spre un alt fel de interpretare pe care cred ca colegii nostri care ne-au ascultat atata timp in formula veche si acum ne asculta de destula vreme cu Alexandru Tomescu isi dau seama, fiecare in sinea lui, de turnura pe care a luat-o personalitatea Cvartetului Ad Libitum de la venirea lui Alexandru. Sigur s-a schimbat! Eu, impreuna cu Alexandru am cantat si avem si un disc impreuna inregistrat cu dublu concert de Brahms in care se-ntampla acelasi duel: eram la Bucuresti el canta cu vioara Stradivarius, dominand extraordinar si care pe parcursul concertului se upgradeaza, suna din ce in ce mai bine. In cazul in care nu ai si tu un instrument de o valoare cat de cat apropiata nu-ti ramane decat sa apelezi la expresivitate.

"Acum Alexandru Tomescu vine, isi aduce personalitatea lui, noi ne asezonam cu el, el se asezoneaza cu noi si rezulta ceva care este putin diferit ca inainte"

Bogdan Bisoc,
viola

G.A.: Stiu ca inainte aveati un repertoriu de cateva sute de lucrari, avand in vedere ca pana acum i-ati cantat pe Beethoven, Sibelius, Haydn, Stravinski, Borodin, Mozart lucrarile carui compozitor urmeaza a fi interpretate si cum le alegeti?

F.P.: Repertoriul Cvartetului Ad Libitum facut in 25 de ani probabil ca nu-l vom recupera niciodata si din acest motiv nu pot spune ca sunt trist, chiar sunt bucuros. Intr-un repertoriu de aproximativ 300 de lucrari pe care le-am interpretat, probabil ca sunt cel putin 100 pe care dupa ce le-am cantat as fi vrut sa nu le mai cant vreodata. Spre exemplu, Cvartetul Amadeus dupa 30 de ani de activitate isi permiteau sa nu mai cante decat Haydn, Beethoven, Mozart, Schubert si Brahms, ei nu mai cantau Borodin. Isi permiteau sa interpreteze doar lucrarile acestor titani.Pot sa spun ca in urmatorii doi ani vor fi reluate cvartetele de Ravel, Brahms, toate cvartetele de Beethoven, vrem sa refacem integrala cvartetelor de Beethoven, de Mozart, o parte din cvartetele de de Schubert cu „Fata si moartea” care este probabil cea mai frumoasa lucrare ce s-a scris vreodata!

G.A.: In primul nostru interviu, mi-ati spus ca vreti sa reveniti pe scena romaneasca pe usa din fata? Cat de bine s-a intamplat acest lucru?

F.P.: Eu cred ca a fost foarte bine si din punctul de vedere al nostru si din punctul de vedere al muzicienilor, al criticilor si al publicului, adica in aceasta jumatate de an dupa ce am pastrat un moment de cateva luni de reculegere am realizat lucruri in plan mediatic si in plan interpretativ remarcabile, dar in primul rand in media, in a ne face cunoscuti publicului din tara. Noi nu am marsat pe acest lucru in vechea formula pentru ca aveam o oarecare demnitate, mi se pare ca la un moment dat, prost inteleasa de catre noi, aceasta demnitate de a nu te duce sa cersesti si sa te milogesti „dom’le vreau si eu sa cant la Bucuresti”, pentru ca era normal sa cantam la Ateneu, la Sala Radio, dar nu ne chema nimeni. Nu vroiam sa ne bagam in seama, eram cunoscuti in strainatate cantam acolo si, ca atare, eram foarte multumiti. Acum am reusit sa avem acest succes in plan media nu cersind, ci fiind chemati, datorita lui Alexandru Tomescu, care era deja cunoscut in aceasta lume si deodata Cvartetul Ad Libitum a inflorit. Pe usa din fata eu ma refeream in plan interpretativ, al cantatului pur la instrument, eu stiu cel mai bine cat de bine cantam acum, cat de mult am recuperat sau cand vom recupera 100% ceea ce am pierdut. Eu stiu cel mai bine treaba asta, pe care nu o voi spune nimanui. In sufletul meu stiu exact ceea ce se petrece!


G.A.: Exceptand turneul din Olanda pe care l-ati avut in toamna, stiu ca in vara va urma un turneu din acesta prin tari straine, unde ar fi publicul mai pretentios? Mai ales ca si inainte cand traia Adrian Berescu, voi ati avut astfel de turnee in strainatate? 
F.P.: In Olanda, unde am efectuat deja un turneu cu Alexandru si am fost foarte bine primiti. Oamenii nu-si dau seama daca acum noi cantam mai bine sau mai prost decat cu Adrian, nu-si poate da seama nimeni de asta si aici nu ma refer numai la publicul neavizat. Problema lor este daca le place sau nu. Si le-a placut.

G.A.: Sa-nteleg ca nu s-a schimbat cu nimic felul in care cantati inainte cu Adrian Berescu cu cel de acum? 

F.P.: Schimbarea primului violonist intr-un cvartet este cel mai simplu de realizat. Daca ar fi fost vioara a doua, viola sau violoncelul asta ar fi destabilizat intr-un mod dramatic cvartetul, pentru ca acest motor al cvartetului este format din aceste instrumente, in special din vioara a II-a si viola. Daca unul dintre cele doua ar fi inlocuit ar fi teribil de greu de refacut, motorul nu ar mai functiona niciodata, daca nu ai aduce un instrumentist care sa aiba o experienta similara intr-un alt cvartet, nu ai mai putea sa refaci o asemenea perfectiune. Acum Alexandru Tomescu vine, isi aduce personalitatea lui, noi ne asezonam cu el, el se asezoneaza cu noi, rezulta ceva care este putin altfel ca inainte, dar cu aceeasi perfectiune tehnica. Nu vom canta niciodata la fel, asa cum cantam cu Adrian, asa ceva nu se poate! Trebuie sa canti dupa personalitatea primului violonist.


Cel mai greu lucru pentru om, care este o creatie divina, unica, este sa faca doua lucruri identice. De aceea actul de creatie este unic, plus intuitia care te face sa canti intr-un fel creativ. Lasa-ti intuitia sa zboare si canta o data cu ea, spontan, diferit. Aceasta spontaneitate va face ca actul muzical sa fie unic.

Interviul poate fi vizualizat si pe site-ul AltIasi accesand urmatoarea adresa: http://www.altiasi.ro/muzica/cvartetul-ad-libitum-si-cei-trei-menestreli-haydn-stravinski-si-borodin

Alexandru Tomescu, vrajitorul viorii Stradivarius

Nascut intr-o familie de muzicieni, Alexandru Tomescu a cunoscut timpuriu partiturile compozitorilor clasici si romantici ale caror lucrari se canta pe scenele intregii lumi. Daca in ultima vreme numele sau este aproape sinonim cu vioara Stradivarius, iar timpul nu-i mai este prieten demult, putinul pe care-l are liber si-l imparte in lucrurile care-i fac placere: fotografia, muzica rock sau comunicarea interumana. Cu vioara in dreapta lui, intr-un mediu saturat de note muzicale, violonistul se incrunta, rade, gesticuleaza, viseaza si asemeni lui Enescu afiseaza un patriotism demn de urmat, cea mai mare dorinta a sa fiind de schimbare si promovare a muzicii clasice romanesti.

"Unui om care alege sa stea intr-un loc ii va placea sa lase dupa el ceva semnificativ, ceva care sa dea un sens existentei copiilor lui"

Giorgiana Astefanei: V-ati intors in Romania sa aduceti muzica in sufletul fiecarui roman si nu ati ramas acolo unde artistii sunt tratati ca artisti din toate punctele de vedere. De ce?

Alexandru Tomescu: Noi suntem obisnuiti sa folosim niste cuvinte care au deja in ele insele un sens “ne intoarcem”. Adica, venirea in Romania este o intoarcere este un pas inapoi, pentru mine a fost un pas inainte, fiindca am venit aici ca sa fac treaba. In Romania sunt foarte multe lucruri de facut si m-am gandit ca cineva trebuie sa se apuce de ele. Dupa ce am luat contact cu Occidentul am gasit mult mai interesanta partea de afirmare aici in Romania.

G.A.: Afisati un patriotism pe care si George Enescu l-a avut.

Alexandru Tomescu: Eu cred ca o tara este ceea ce facem noi din ea. De multe ori noi asteptam un salvator miraculos care sa imparta dreptatea cu sabia in stanga si in dreapta. In ziua de azi schimbarea asta pe care o asteptam si pe care ne-o dorim cu totii vine de fapt din gesturile mici pe care le face fiecare dintre noi in fiecare zi. In clipa in care noi vom face aceasta schimbare de software atunci lucrurile vor functiona altfel, dar nu de un Vlad Tepes avem nevoie. Sigur, romanii au identificat de-a lungul timpului salvatorii, fie ca vorbim de persoane sau natiuni “sa vina nemtii, sa vina turcii, sa vina americanii”, dar cand “sa vina romanii”, nu e vremea lor?  Atunci cand este vorba sa ne aratam calitatile in strainatate suntem chiar foarte buni in foarte multe domenii ingineresti, tehnice pe langa cele artistice suntem de top. Insa atunci cand trebuie sa ne punem aceste cunostinte aici acasa in aplicare nu mai avem acelasi randament, nu mai avem tragere de inima. Sigur poate rasplata financiara nu este aceeasi, dar eu cred ca un om inteligent este capabil sa vada dincolo de acest aspect si unui om care alege sa stea intr-un loc ii va placea sa lase dupa el ceva semnificativ, ceva care sa dea un sens existentei copiilor lui.

G.A.: Nu ati fost tentat sa cantati asemeni lui Edvin Marton? Si aici ma refer sa colaborati cu alte formatii, alti artisti, asa cum el a colaborat cu Dima Bilan sau Lou Bega.

Alexandru Tomescu: E adevarat ca in ultima vreme am primit tot felul de propuneri. Cel mai important pentru mine la ora actuala este sa continuu proiectele muzicale pe care le am de facut in urmatorii 5, 10, 20 de ani. Atunci cand va veni momentul voi colabora cu cea mai mare placere cu muzicieni care vin din afara sferei muzicii clasice. Fara a pierde insa din vedere elementul cel mai important pentru mine si anume perfectionarea muzicala.

"Voi aveti o comoara si nu sunteti constienti de ea"

G.A.: La 5 ani ati renuntat la pian din cauza acelei intamplari nefaste si anume ati cazut in cap pe care ulterior ati considerat-o ca fiind un semn. De cand cantati la vioara ati mai primit semne?

Alexandru Tomescu: Da, am cazut in cap, dar nu as putea spune ca a fost vorba despre o intamplare nefasta, deoarece in urma ei viata mea a luat o alta turnura, mult mai interesanta si mai palpitanta! Fiecare concert reusit, fiecare om care vine sa-mi spuna ca i-a placut ce a auzit in seara respectiva sunt pentru mine tot atatea semne ca ma aflu pe drumul cel bun.

G.A.: In noiembrie se implinesc cei cinci ani de cand aveti in custodie vioara Stradivarius. Clipa in care ati primit-o reprezinta cea mai mare bucurie a dvs.?

Alexandru Tomescu: Pe plan profesional si in ceea ce priveste activitatea mea in Romania a reprezentat un moment de varf. Totuşi vioara, dincolo de toate legendele si misterele ce o inconjoara, este un obiect; relatiile cu oamenii mi se par mult mai valoroase si imi aduc mult mai multa bucurie.

G.A.: Vioara Stradivari se afla printre primele cinci viori din lume ca frumusete a lucrului. Ce o diferentiaza fata de celelalte viori?

Alexandru Tomescu: Aceasta apreciere a fost facuta de mai multi lutieri dupa ce au cercetat un catalog editat in Germania ce contine toate instrumentele construite de Stradivari. Spre surpriza mea, obisnuit in Romania cu autodegradarea valorilor, am descoperit ca in strainatate vioara este apreciata cu adevarat. Multi straini mi-au spus: „voi aveti o comoara si nu sunteti constienti de ea“. A fost apreciata la superlativ; nu doar intr-un singur loc, ci peste tot in lume. Este unul din putinele instrumente ale carui parti originale s-au pastrat intacte. Dincolo insa de toate considerentele „tehnice”, adevaratul Stradivari se gaseste in mainile aceluia care canta. Ia un violonist slab pregatit si pune-i in mana un Stradivari; vei observa ca nu se petrece niciun miracol. Magia este in mainile interpretului.

Pentru mine ca violonist, cel mai important aspect este sunetul. Iar vioara Stradivarius are un sunet pe care am inceput să-l cunosc si sa-l cresc inca din 2007. Acesta s-a tot deschis si a castigat in forta si in amploare. Este un proces in plina desfasurare. Sigur ca in 2007 un termen de cinci ani de zile parea unul foarte lung; pe de alta parte, imi dau seama ca acesti ani sunt un inceput; mai am inca multe lucruri de facut cu vioara! Intentionez sa particip din nou la concursul realizat la sfarsitul acestui an pentru a putea continua proiectele muzicale deja incepute.

G.A.: La cat timp faceti un control asupra acesteia?

Alexandru Tomescu: Ori de cate ori este necesar. Tratez orice vioara ca pe o masina de curse. In clipa in care te urci pe scena si vrei totul de la vioara ta, trebuie sa-i asiguri dinainte tot necesarul: sa fie in perfecta stare de functionare, toate mecanismele sa fie perfect reglate, pentru ca in conditiile de solicitare maxima de pe scena, totul sa functioneze perfect. Vioara Stradivari este un instrument foarte solid si stabil. Practic, in acesti cinci ani de zile nu a avut parte de niciun accident, nici macar nu s-a dezlipit.

"Artistul este intr-o pozitie vulnerabila pe scena"

G.A.: Cum este vazuta la Bucuresti viata culturala din Iasi?

Alexandru Tomescu: Din Moldova, categoric este orasul cel mai important si care nu poate lipsi de pe harta nici unui turneu national. Mi-as dori intr-adevar sa fie mai multa deschidere si mai multa flexibilitate, mai multa indrazneala catre proiecte nonconformiste in ceea ce se intampla pe scena culturala a Iasului. Cum a fost turneul Paganini de anul trecut, insotit de proiectii video. Eu cred ca pe scena de concert se pot face experimente. Singura cale de a nu gresi este sa nu faci nimic, asa ca eu sunt gata intotdeauna sa caut ceva nou, sa fac muzica inca si mai expresiva.

G.A.: Paganini, Stradivari si Tomescu, un adevarat tunel al timpului, care e Capriciul cel mai “capricios”?

Alexandru Tomescu: Este greu de ales un singur capriciu. Capriciul suprem este acela de a le canta pe toate in aceeasi seara, fara oprire! Si totusi, cred ca mi-a placut in mod deosebit Cimpoiul, capriciul nr. 20.

G.A.: Si capriciul personal?

Alexandru Tomescu: (rade) Sa dispun de mai mult timp. In rest, nu imi doresc sa fiu in alt loc fata de unde sunt acum, nici sa fac altceva decat ceea ce fac. Am senzatia ca sunt exact la locul potrivit; as avea insa nevoie doar de o zi un pic mai lunga pentru a implini toate proiectele mele.

G.A.: In ce ipostaze intesitatea interioara creste, atunci cand cantati pe scena in fata a sute de spectatori sau in fata catorva persoane intr-o biserica sau intr-o statie de metrou?

Alexandru Tomescu: Orice concert presupune acelasi mod de concentrare artistica. In statia de metrou conditiile nu au fost neaparat dintre cele mai fericite, din cauza zgomotelor si miscarilor care imi distrageau atentia, astfel ca a trebuit sa fiu mult mai concentrat pe ceea ce aveam de facut. Artistul este intr-o pozitie vulnerabila pe scena, fiindca orice tulburare a sunetului reprezinta o navalire in spatiul muzical pe care incearca sa-l construiasca. Nu este necesar sa interzici oamenilor din sala sa tuseasca, astea sunt lucruri care se simt, pur si simplu. Insa este imperios necesar sa construiesti acea atmosfera, acea comuniune cu cei din public, in asa fel incat toti sa-si acordeze simtirea cu a ta, sa ajungem sa simtim la fel. Atunci vom respira cu totii la fel, vom calatori cu totii prin intermediul muzicii in locuri la care nici nu visam.

"Linia de demarcatie dintre genialitate si nebunie este foarte subtire, de multe ori chiar transparenta"

G.A.: V-ati implicat in desfasurarea consursului organizat de Fundatia “Remember Enescu”, care este impactul asupra tinerilor concurenti?

Alexandru Tomescu: Fundatia “Remember Enescu” a fost infiintata de parintii mei in urma cu mai bine de 15 ani. Principalul ei scop este acela de a promova tinerii muzicieni cu varste cuprinse intre 10 si 20 de ani. Activitatea fundatiei vine practic sa construiasca o punte intre perioada de invatare a muzicii, de deprindere a abilitatilor de a canta la un instrument si acel moment de incepere a vietii profesionale, dupa absolvirea Conservatorului. De aceea, concertele organizate de parintii mei sunt foarte indragite de copii si au o cadenta foarte alerta. Din pacate, nu sunt foarte vizibile in media, dar in fiecare saptamana exista cel putin un concert fie in Bucuresti, fie in alt oras din tara. In afara recitalurilor organizate de fundatie, foarte important este si concursul de vioara “Remember Enescu” ajuns la cea de-a XV-a editie. Mai nou, competitia are loc o data la doi ani. Am inceput sa ma implic si eu mai serios in organizare, in atragerea de parteneri pentru concurs, astfel ca la editia precedenta, din 2011, Marele Premiu a constat intr-o suma importanta in bani si, pe langa aceasta, intr-o serie de angajamente solistice la diverse filarmonici din tara, dar si invitatii la festivaluri din strainătate. Acest „pachet” de avantaje oferit castigatorului concursului are exact rolul de a-l ajuta sa demareze o cariera de succes.

G.A.: Stiu ca ascultati rock chiar cu volumul dat tare, dar cu frica de a nu va auzi vecinii, care sunt formatiile ce va plac?

Alexandru Tomescu: In masina ascult de obicei orice: Led Zepelin, Pink Floyd. Imi plac oamenii carora nu le e teama sa sparga barierele, cei un pic nebuni; in clipa în care vrei sa inovezi trebuie s-o iei un pic razna (rade). Linia de demarcatie dintre genialitate si nebunie este foarte subtire, de multe ori chiar transparenta.

G.A.: Va place si fotografia, ce preferati: portretele sau peisajele?

Alexandru Tomescu: Cele mai expresive si mai greu de realizat sunt portretele, pentru ca trebuie sa construiesti intr-un timp foarte scurt – cateva zeci de secunde sau minute – o relatie cu cel pe care urmeaza sa-l fotografiezi. Expresia pe care el o va oferi va fi de fapt rezultatul relatiei pe care subiectul fotografiei il are cu fotograful. Emotiile pe care acesta din urma reuseste sa le trezeasca in subiectul sau sunt cheia fiecarei fotografii de succes. Este importanta persoana care sta in spatele aparatului de fotografiat, asa cum la fel de mult conteaza violonistul in ale carui maini se afla o vioara.

G.A.: Care este sunetul perfect pentru dvs.?

Alexandru Tomescu: Acela pe care il cautam cu totii, acela pe care ai senzatia ca l-ai atins intr-un concert, intr-un moment de inspiratie si pe care nu poti sa-l stapanesti niciodata.

Interviul poate fi accesat si pe adresa urmatoare: http://www.altiasi.ro/muzica/alexandru-tomescu-vrajitorul-viorii-stradivarius

Paganini şi-ale lui Capricii la Iaşi

Aula Magna "Mihai Eminescu" a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi (UAIC) a găzduit între ai săi patru pereţi încărcaşi de şoaptele spectatorilor dornici să iasă din cotidian, un inedit concert pentru vioară solo sub magia arcuşului mînuit de binecunoscutul violonist Alexandru Tomescu. Spectacolul a început în jurul orei 18:00, în ziua de marţi 11 octombrie, şi a ţinut puţin peste o oră.

Printre feţe pudrate, perle şi fracuri m-am furişat în spatele aulei pentru a fi ochi şi urechi la ceea ce avea să urmeze: un eveniment marca Banca Naţională a României (BNR). La puţin timp sala a fost aproape plină, forfotind frenetic.

Acest recital a făcut parte din seria de manifestări organizate de BNR în colaborare cu UAIC dedicate "Zilelor Culturale ale Băncii Naţionale a României", care a sărbătorit anul trecut 130 de ani de la înfiinţare. Chiar dacă sună puţin (prea) formal ceea ce am spus mai devreme, concertul a fost unul (chiar) reuşit prin intermediul căruia auditoriul s-a transpus cu succes în perioada elegantă şi romantică a lui Paganini.

Împins de talent Alexandru Tomescu a păşit pe scenă sfios frecîndu-şi arcuşul de vioara care i-a adus renume. După cuvinte învolburate de emoţii, deţinătorul Stradivariusului care a aparţinut violonistului Ion Voicu a adus la cunoştinţă publicului legendele din spatele celor 24 de Capricii ale lui Niccolo Paganini, din care a interpretat doar douăsprezece: "după cum se ştie «Capriciile» lui Paganini reprezintă una din cele mai grele partituri pentru vioară scrise vreodată în care întîlnim toate tehnicile de virtuozitate ce au obsedat generaţii întregi de compozitori precum Liszt sau Brahms".

De-alungul celor 12 capricii pe care acesta le-a interpretat am trecut prin mai multe ipostaze cu care Paganini s-a jucat şi le-a aranjat în aşa fel încît la final „să vedem luminiţa de la capătul  tunelului” (Capriciul nr. 20). Dacă autorul a numerotat ceea ce a compus, Alex Tomescu a vrut să facă o legătură cu lumea (i)reală numindu-le: „Cearta”, „Rîsul Diavolului”, „Fanfara” (are durata cea mai scurtă din toate, un minut maximum), „Exorcizarea”.

În ceea ce priveşte dragostea sa pentru muzică, acesta a comparat-o cu acea senzaţie pe care omul o are atunci cînd face bungee jumping: "de fiecare cînd pregătesc capriciile lui Paganini mă încearcă o senzaţie de pericol iminent. Ştiut este că acestuia îi plăcea să se joace foarte mult cu vioara, astfel încît într-una dintre compoziţii apare legenda măgarului. (...) Mai exact Paganini introduce sunete care redau cimpoiul, flautul şi chiar răgetul unui magar." Magia împărtăşită prin sunetele viorii i-a făcut pe cei din public inconştient să-şi ţină respiraţia sau să respire în ritmul notelor fie că era unul alert sau calm.

Finalul recitalului a adus cu el şi un cantec vechi piemontez, un fel de bonus ca să-l numesc aşa, prin care am putut observa o uşoara ciupire a corzilor precum a acelora de la chitara şi o urcare apoteotică, aducînd cu o ea o mare de aplauze ce nu se mai termina. A fost un eveniment de succes!