Știm
cu toții că unul dintre cele mai frumoase obiective turistice de pe teritoriul
românesc este situat în punctul cel mai
estic al său și anume este vorba despre Delta
Dunării. În decursul unei săptămîni am avut ocazia să pătrund în lumea
magnifică pentru noi turiștii, dar dură a pescarilor ce stăteau cu undițele pe
marginea Dunării mai-mai să-și
scoată masa de prânz atît de necesară familiei. Un prim merit al locului mi se
pare prezența idilismului poposit pe ponton o dată cu nava încărcată cu turci „Jawdat”, ce este reînnoit zi de zi de
alte nave, de alte fețe, de alte povești marinărești și aventuri amoroase
încriptate pe faleză. E foarte trist și greu în același timp, arhitectural
vorbind, să îți imaginezi cum pe vremuri somptuoasele clădiri impuneau respect când
acum din ele mai poți desluși doar cîteva povești răzlețite pe fațade,
estompate de trecerea anilor și în același timp de absența totală a
consolidării lor. Florile atîrnate de suporturi de lemn, terasele moderne și
pavajul de pe străzile principale compensează acest deficit, creînd un oarecare
echilibru vizual de un ridicol perfect. Asta
e ceea ce un turist poate observa la
prima vedere în orașul Sulina.
Dacă
ar fi să-mi creez o imagine de ansamblu teatrală asupra acestei zone aș zice cu
promptitudine că rolul actorului principal este însușit de către cimitirul de la
capătul așezărilor umane mustind de tot felul de nume indescifrabile și istorioare
cu pirați și marinari scoase parcă din filmele de ficțiune. Așadar, avem în
față o insulă ca decor, niște clădiri vechi nerestaurate ca actori secunzi, cîțiva oameni
aduși de valurile Mării Negre ca
figuranți, sirenele navelor ca părți ale scenariului, un far aterizat în
centrul decorului ca regizor și nu în ultimul rînd protagonistul de care am
vorbit mai devreme aflat în umbră.
Sulina,
orașul iubit pînă și de Zeul Soarelui
pare a fi pe lista turiștilor întîrziați veniți să afle de ce aici Apollo își scoate carul cu foc mai
devreme decît în restul regiunilor. Casele de un albastru șters reflectă
bogăția ce-a fost odată pe acest petic de pămînt, acum aflat parcă la margine
de drum, fiind părăsit și uitat de toată lumea.
Chipurile ridate pe care le-am întîlnit la capăt de stradă îmi descriu
acea stare de tristețe ce mustește în adîncul ultimei reflexii optice. E de
admirat cum oameni de diferite religii
și naționalități și-au făcut loc pe acest ținut conviețuind fără alte dispute
și răutăți, cînd în restul țării românii nu încap de unguri și invers,
ortodocșii de catolici și tot așa. Acest mic
colț de Rai, clișeic vorbind, e un bun încărcător de baterii personale ce se lasă devoalat, sfîșiat de energie și iubit
în taină.
